Pandemiada

(Tragicomedia globalismului)

 

Partea a II-a:   Omul istoric și păcatele lui (cont.)

Istoria ne-nștiințează

c-au fost și alți cârmuitori

(nu numai papii și ai lor),

ce se voiau cosmocratori.

 

Unul din ăștia, scrie-n cronici,

că Alexandru ar fi fost –

al Greciei produs de vârf

și-al Stagiritului produs cu rost.

 

Fecior de rege macedonic,

ce-al doilea Filip e numit,

el în istorii lider este

ca rege și strateg vestit.

 

Într-adevăr, căci infuzat

de mic copil cu elenism,

Elada toată cucerește

cu foamea-i de teribilism,

 

apoi al perșilor imperiu

și-ntinse zone mai departe

(în India se poticnește!),

ca ele toate s-aibă parte

 

nu doar de noua cârmuire,

ci și de suflul cultural

al salbei de Alexandrii

din noul stat imperial.

 

Luându-ne doar după formă,

să afirmăm am fi tentați

că belicosul Macedon

e fruntea între-ai săi confrați.

 

C-adică nu s-a mulțumit

cu cucerirea extensivă,

ci peste tot a dus cu el

cultura greacă intensivă,

 

lucruri ce alți cuceritori

– din vremi istorice știute

(perși, turci, arabi, mongoli, muscali) –

n-au înțeles că trebuie făcute,

 

nu ca risipă inutilă

spre-al oprimaților răsfăț,

ci ca o parte lustruită

din al politicii ospăț.

 

Deși războaiele-s blamate

de tot mai mulți oficiali

– istorici și cârmuitori –

căci actele-s mereu trucate,

 

(autocrații mei ales

– preocupați de-al lor profil

după ce moartea-i va lua –

acceptă doar smeritul stil),

 

chiar azi istoria e plină

de epifenomene vide,

ce mersul lumii îl marchează

cu jocurile lor stupide

 

(vezi Biden, Putin și-alte scule

de interese-ncăierate),

care-n politici de rahat

promit belșug și echitate

 

la toți votanții sărăntoci,

cu toate că realitatea

taman contrariul demonstrează –

contează unii, nu comunitatea!

 

Păi, de pomană Twain spunea

c-un secol și ceva în urmă:

„Prin vot de s-ar putea schimba ceva,

n-am fi lăsați să mai venim la urnă”?!

 

Iar Orwell George zicea de libertate

că-i dreptul fiecărui pământean

de-a spune-n față semenilor

ce ei s-audă nu doresc șohan…

 

La Alexandru revenind

după această acoladă,

va trebui pe om să-l scoatem

din a legendei ambuscadă.

 

Căci una-i omul cum a fost

(fragil la trup, în spirit tare)

și alta-i recrearea sa

de miturile milenare.

 

Departe de perfecțiunea

cu care-a fost în mit cinstit,

cuceritorul Alexandru

era de fapt un crai zărghit,

 

iar starea lui în Orient

neîncetat s-a agravat,

pân’ ce-i convins de regi locali

c-ar trebui zeificat.

 

De-atunci începe prăbușirea

în sinea sa de morb stricată –

beții, exces de aroganță

și-o comportare deplasată

 

față de cei ce-l îndrăgeau:

Pe-al său istoric, bunăoară,

ce Calistene se numea

și-Aristotel unchi îi era,

 

morții l-a dat prin răstignire,

pentru că nu i s-a-nchinat

ca unui zeu atotputernic,

ci pe obraz l-a sărutat.

 

Mergând fălos pe noul drum,

el repede s-a curățat

(la trei decenii și doi ani),

iar vastu-i stat s-a destrămat.

 

Aceeași soartă au avut-o

imperiile lumii toate

(roman, mongol, turcesc, britanic),

c-au fost sterile sau neidioate.

 

Imperiul Romei, spre exemplu,

nu de-unul fizic e-nghițit,

ci forța crezului creștin

un spirit nou i-a dăruit.

 

Căci Spiritul pornit la treabă

din al evreilor olat,

fiind etern-universal

treptat spre Vest a avansat,

 

astfel că multe seminții

incluse-n Stat și-nvecinate

(latini, greci, nemți, slavi, asiatici),

încet-încet sunt creștinate.

 

Și creștinismul înflorește

sub bazileul Constantin

(când crez oficial e decretat),

iar sporul lui este divin –

 

nu doar că-n spațiu se întinde

(noi zone-n Est și-n nordul african),

dar și-n intensiune crește,

cu goți ajunși la bun liman…

 

Apoi, din Europa creștinată,

plecat-au în ținuturi noi

(Extremul Orient, Americi)

picaro și creștini de soi,

 

care duceau valori morale

și-a convertirii-nfiorare

pentru azteci, incași și alții,

ce-aveau culturi superioare.

 

Dar profitorii criminali

(precum Cortez și-ai lui ciraci),

nu-ncreștinarea urmăreau,

ci cum să fure alți pitaci –

 

argint și aur la grămadă,

din care grosu-l trimiteau

Madridului mereu falit,

după ce partea și-o făceau.

 

Între tâlhari și guvernanți

fiind această cârdășie,

episcopul Bartolomeo

în van dorea altfel să fie.

 

Ba și mai și, tot insistând

că-n colonii ticăloșia-i crasă,

la urmă vine și răsplata:

Opera-i scrisă este arsă!…

 

Firește, unii-n sinea lor

vor judeca poate așa:

„Ce mare lucru  niște cărți,

când Inchiziția oameni ardea?!”

 

Eu spun că ambele sunt crime,

c-o diferență de nuanță:

Se cheamă crimă integrală

să iei a omului viață

 

și e de tip spiritual

când cărțile sunt mătrășite;

mai grav e că-n nazism și bolșevism

au fost la fel de „îndrăgite”

 

acele cărți catalogate

de cenzori ca fiind pocite –

fie din uz complet retrase,

fie că-n foc erau zvârlite.

 

Din cele spuse clar rezultă

o teză nițeluș procletă:

Istoria nu-i circulară,

dar pe elice se repetă!

 

Căci dezvoltarea ei în timp

elicoidă se numește

și verticala coborâtă

punctele-asemeni le unește.

 

De-aceea ni se pare-adesea

că-n cerc mereu ne învârtim –

a fost ce este și va fi,

dar noi ce-am fost n-o să mai fim.

 

Și tot de-aceea mare grijă

la fițele globalizante:

Nu doar că relele revin,

dar ele-s mult mai alarmante!

Sighetu Marmației,                                                         George  PETROVAI

19-21 iunie 2022

Facebooktwitterby feather