Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Petőfi Sándor, cel mai important poet maghiar (1)

George PETROVAI: Petőfi Sándor, cel mai important poet maghiar (1)

Petőfi Sándor, cel mai important poet maghiar (1)

            Ungaria a dat culturii universale câțiva scriitori de marcă, unii contemporani cu Petőfi, chiar buni prieteni cu el (poetul romantic Vőrősmarty Mihály, romancierul Jókai Mór), alții născuți mai târziu (Ady Endre, József Attila), ce nu sunt doar însemnați poeți maghiari, ci-s  realmente referențiali în lirica universală din prima jumătate a secolului al XX-lea.

În plus, Petőfi și József Attila sunt apropiați de sufletul românesc în virtutea strânselor legături cu acesta: primul (născut în târgușorul Kiskőrős pe 1 ianuarie 1823 dintr-un tată sârb –  Petrovics István și o mamă slovacă – Hruz Mária), știe limba română („Vorbește nemțește, ungurește și românește” se spune în fișa personală, inserată de autoritățile imperiale în Gazeta Transilvană, nr. 16 din 28 februarie 1848), călătorește prin aproape tot Ardealul (Satu Mare, Baia Mare, Carei, Cluj, Bistrița, Reghin, Târgu Mureș, Mediaș, Sibiu, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Sighișoara), la un bal din Carei o cunoaște pe Szendrey Júlia, cu care se căsătorește „fără nicio pompă” pe 8 septembrie 1847 (tot la Carei îl cunoaște pe contele opoziționist Teleki Sándor, cel care va lupta în armata generalului Józef Bem împotriva coaliției habsburgico-țaristă), în Ardeal – cu gradul de maior și funcția de aghiotant al lui Bem – participă la mai multe bătălii și tot aici, pe 31 iulie 1849, își pierde viața în crâncena luptă de la Albești (încercuită, armata revoluționarilor a fost zdobită de trupele țariste) și – ne informează Reinhart Erzsébet în Tabelul cronologic al volumului Poezii și poeme (BPT, Editura Minerva, București, 1973) – „trupul său nu a mai fost găsit în învălmășeala luptei”, iar opera lui („poet al poporului ungar și al umanității”, cum l-a definit Mihai Eminescu) s-a bucurat în țara noastră de consistentele traduceri ale lui George Coșbuc, Șt.O. Iosif, Octavian Goga și Eugen Jebeleanu, de aprecierea tuturor oamenilor de cultură de pe aceste meleaguri și, desigur, de benefica influență exercitată asupra unor poeți români, care – potrivit inspiratei formulări a lui Aurel Martin, semnatarul Prefeței la volumul mai sus-amintit – se cheamă „ecouri ale unor metafore petőfiene în lirica unor poeți ca Iosif, Goga, Beniuc sau Jebeleanu”; al doilea (József Attila) s-a născut pe data de 11 aprilie 1905 în Budapesta, tatăl lui fiind român.

Greu încercat de viață („Tatăl, dornic să-și vadă fiul un om învățat, îl duce la Pesta să învețe limba germană”, unde – ne spune Reinhart E. – este înscris la gimnaziul evanghelic și „clasificat al 108-lea din 114 elevi”, din luna septembrie 1834 „trece la gimnaziul catolic al «piariștilor», cea mai renumită școală din țară”, iar de la 1 septembrie 1835 și până pe 30 iunie 1838 „frecventează gimnaziul evanghelic din Aszód, târgușor puritan și ușor accesibil părinților săi”), dar nefiind un elev conștiincios în sensul dorit de părinți (arată un deosebit interes pentru scriitorii clasici Horațiu și Ovidiu, pentru iluminiștii maghiari Gvadáni Józsej și Csokonai Vitéz Mihály, pentru poeții germani Schiller și Heine, nu mai puțin pentru opera marelui Shakespeare, pe care o citește în limba germană, ci, dimpotrivă, revoltând-se „împotriva tiraniei profesorului Koren István”, ba chiar intenționând să abandoneze școala și să se angajeze ca actor într-o trupă teatrală ambulantă), se subînțelege că înregistrează „un regres accentuat” la învățătură, motiv pentru care el este aspru dojenit în scrisorile primite de acasă, iar în februarie 1939, tatăl său – „sărăcit și necăjit de situația la învățătură a fiului” (Reinhart E.) – realmente îl reneagă.

Rămas singur și fără niciun sprijin material, Petrovics Sándor (până pe data de 3 noiembrie 1842, când publică în revista Athenaeum poezia În țara mea, semnată Petőfi Sándor, nume adoptat pentru totdeauna și în curând devenit celebru), viitorul mare poet, se duce pe jos la Pesta, unde, cu pseudonimul Ronái, este angajat ca figurant la Teatrul Național și, așa cum scrie în Note de drum, facea cam de toate: „Eram figurant la Teatrul Național și căram pe scenă scaune și canapele, iar la porunca actorilor fugeam la cârciumă după bere, vin, cârnați cu hrean”.

Însă leafa de mizerie îl obligă să părăsească teatrul și, neavând posibilitatea materială să-și continue studiile, pe 6 septembrie „se înrolează în regimentul de infanterie 48 Gollner ca «recrut voluntar»” (Reinhart E.). În anul 1840 se îmbolnăvește grav de tifos, este internat, părăsește spitalul de-abia în ianuarie 1841 și luna următoare, în urma sfatului și a intervenției unui medic binevoitor, „i se permite să se retragă din cadrele armatei”. Și totuși, din nefericita experiență cazonă s-au născut câteva poezii: Patului de santinelă (1840), Sunt catană (1844), Viața de soldat (1847), Privesc, privesc…(1847).

Scurta și atâta de bogata viață a poetului, începând cu anul 1841, este rezultatul acțiunii a patru componente (uneori manifestându-se separat, dar de cele mai multe ori într-o tainică și sublimă împletire):

1)Perioada de peregrinări (astfel descrisă de Reinhart Erzsébet: „Până în toamna anului 1848 va colinda țara în lung și-n lat, parcurgând pe jos distanțe înspăimântător de lungi”) este nu numai aceea când își vizitează părinții, se duce până la Bratislava, apoi la Pápa (aici urmează clasa a VII-a, „pe care o și termină de data asta”) și de mai multe ori la Pesta, iar în luna octombrie ajunge chiar în Bihor cu o trupă efemeră de actori, ci mai este și perioada când se împrietenește cu Jókai Mór, când cunoaște primul succes literar (în mai 1842 i se publică în revista Athenaeum poezia Cântec de pahar), când își ia rămas bun pentru totdeauna de la școală, când joacă rolul bufonului din celebra piesă Regele Lear și nu este angajat ca actor la teatrul din Bratislava, când – la Pesta – trăiește scurt timp fără griji „din onorariul primit pentru traduceri”, când – disperat și cu manuscrisul sub braț (februarie 1844) – bate la ușa „gloriosului poet” Vőrősmarty, la a cărui recomandare este angajat ca redactor adjunct la Revista modei pestane, când (10 noiembrie 1844) îi apare, în 1000 de exemplare și cu contribuții cetățenești, volumul Versuri („prima culegere a poeziilor sale”), când scrie prima mare poezie antimonarhică – Împotriva regilor (decembrie 1844), când aruncă în foc manuscrisul piesei Zőld Marci (iulie 1845), întrucât i-a fost respinsă de Teatrul Național din Pesta, când îi apare piesa Tigri și hiene, singurul roman Funia călăului și înființează Societatea celor zece, cerc literar ce va deveni mișcare politică în preajma anului 1848, când apare ediția a II-a a Operelor poetice (vol I, 1842-1844, vol. II, 1845-1846) și scrie poezia Cântecul național (13 martie 1848), „un adevărat imn al revoluției”, și când poetul decide că a sosit momentul să intre în scena politică – la început, cu grad de căpitan, în Garda Națională, apoi (iunie 1848) încearcă să devină deputat, dar nici el și nici ceilalți revoluționari consecvenți nu adună numărul necesar de voturi, iar în cele din urmă își dă viața pentru triumful libertății și demnității umane, idei cu multă măiestrie promovate în opera sa literară și cu curaj apărate în opera sa practică;

2)Emoționantul său traseu spiritual-artistic, de febril căutător al Femeii și astfel al împlinirii lui sufletești (prin matrimoniala dragoste a acesteia), căci până la Júlia Szendrey a fost îndrăgostit de mai multe fete (Róza Tóth, Etelka, Berta), toți părinții acestora nedorindu-l ginere (cu Júlia se logodește în taină la Ardud!), iar el iscând din decepții „frumuseți și prețuri noi” pentru literatura maghiară și universală: numeroase poezii adolescentine (avea doar 16 ani) scrise pentru fiica moșierului Tóth, ciclul Suferințele dragostei (1844), dedicat unei necunoscute, ciclul Frunze de chiparos pe mormântul Etelkăi (1845), ciclul Mărgăritarele iubirii (39 de poezii închinate Bertei în octombrie 1845), precum și poeziile generate de fericitul mariaj cu Júlia – Am obținut tot ce-am dorit, Împărăția dragostei, Ce e iubirea, În liniștea amurgului, Sfârșit de septembrie;

3)Uriașa chemare artistică, componentă învederată de creațiile sale referențiale și pe care o voi detalia în cea de-a doua parte a acestui studiu;

4)Destinul politico-social al celui mai valoros poet romantic maghiar, practic din toate timpurile, concretizat în neobosita sa luptă artistică pentru victoria planetară a libertății, iar în final înveșnicit prin jertfa lui pe câmpul de luptă, întru dobândirea și statornicirea bunului cel mai de preț al omenirii din totdeauna și pentru totdeauna.

Sighetu Marmației,                                                                                   George  PETROVAI

17-19 mai 2023

 

Facebooktwitterby feather