Voința întru ființare

(Poema dorului de-a fi)

Dacă prin haos înțelegem

nonexistentul favorit,

atunci în faza pregenezei

nimicul era nesfârșit.

Pe-atunci – o vreme fără chip

într-un nespațial întins,

căci spațiu-n timpși viceversa

n-aveau poftiri de necuprins,

nimic ființa nu avea

din ceea ce-i dă consistență –

înfăptuirea era stearpă

și golul singura prezență.

De fapt, o existență șuie

într-o dezordine totală,

unde doar Tatăl era plin

de-a plăsmuirii socoteală

și Duhul Lui călătorea

– ca prim impuls întru rodire –

peste adâncul apelor unite

în întuneric fără contenire.

Dar Cauza necauzată

a despărțit al apelor regat

și josul l-a numit Pământ,

iar susul Cer l-a botezat.

Astfel dovada omul are

– în Biblie și-alte scripturi –

că

că Unul e anterior

ființei și-oricărei făpturi!

Din El, Prim cosmicul Motor,

cum ne învață-Aristotel,

toate-au ieșit la timpul lor

și iarăși se întorc la El…

(Nici taoismul nu-i departe

de biblica edificare,

căci neființa zisă Tao

în sine-al nașterii pivot îl are.

E drept că Tao-i cam bizar

ca fiul cugetării-aparte –

e vid etern, lipsit de formă,

ba nici de nume n-are parte.

Dar cum e suflu-originar

și al ființei mamă bună,

nu doar că naște, ci mereu

toate la sânu-i iar le-adună.)

În primul act al epopeii,

luminii scurt i-a poruncit

să fie, iar El la iuțeală

de zi-ntunericul l-a despărțit.

După aceste-nfăptuiri,

Domnul în mări a adunat

întreaga apă pământească,

și-așa uscatul l-a format.

Apoi, văzând că toate-s bune

și că-i verdeață pe uscat,

luminatorii mari și mici

de-abisul arcuit i-a agățat.

Pentru uscat și pentru ape

a mai făcut viețuitoare,

iar omu-n urmă l-a creat

după a Lui asemănare…

Chiar la-nceput părea că totul

este-n deplină armonie –

planul divin viza o lume

ce fără greș urma să fie,

pe care gânditorii greci,

uimiți de-a sa înfățișare

și rânduiala-i de ceasornic,

Cosmos i-au spus cu încântare…

Dar iată că Adam și Eva,

prima pereche-ndivinată

(din lut zidită-n nemurire

și cu Edenul răsfățată),

n-a onorat pe Creator

cu ascultarea cuvenită,

ci, încălcând norma morală,

în lumea morții fu zvârlită.

Nu doar atât. Neascultarea,

în inimile lor băgată,

marchează-ntreaga omenire

până la Marea Judecată.

De-aceea omu-i înzestrat

cu relativă libertate –

ori drumu-ngust al mântuirii,

ori merge pe cel lat la moarte!

Baiul cel mare e atunci

când de decență a uitat,

c-atunci va cuteza s-afirme

că Dumnezeu a decedat…

Sighetu Marmației,                                                          George PETROVAI

18-19 martie 2017

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Voința întru ființare (Poema dorului de-a fi)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 martie 2017