Cred în Tine, Doamne Sfinte
–Începutul și sfârșitul–
că îmi ești, mereu, Părinte,
mie, azi, nenorocitul.
Tată Atotțiitorul’,
Făcător de Cer și lume,
mâna-ntinsă, Creatorul’,
singur în perfecțiune,
Tu ești Unul, Doamne Sfinte,
mai ‘nainte de toți vecii,
Ce-ai clădit doar prin Cuvinte
pești și multe alte specii…
Și-n Iisus, Hristosul nostru,
Dumnezeu El din născare,
cum știutu-s-a din rostru:
spre a omului scăpare.
În Lumină din Lumină,
El s-a pogorât din Ceruri,
ca Ființă, da, divină,
drept în iesle, din eteruri.
Întrupat de la Fecioară,
și din Duh –Dumnezeire –
s-a scăldat în albioară,
fi’ndu-i drag de omenire.
Astfel, S-a născut, El, Omul,
și s-a răstignit pe cruce:
Universul și Atomul,
când ajuns-a la răscruce…
Iar Pilat din Pont, meschinul,
căci putea să îl salveze,
și să-i curme, astfel, chinul,
nu-L lăsă nici să probeze.
Suferințe, multe patimi,
toate fost-au îndurate,
astăzi, sunt, în Carte, matimi,
unele mai încifrate.
Dar S-a îngropat, se spune,
și-n a treia zi, spre seară,
înainte de-a apune
Soarele, ce-mi realizară,
Magdalena și-alte fete,
ce-și ziceau mironosițe,
suple,-nalte și brunete
și obrajii cu gropițe?
Că la Cer se ridicase,
cum, dealtfel, le promise,
după ce mi-L judecase
și la moarte-L osândise.
Și S-a înălțat la Ceruri,
Tatălui, de-a dreapta, șade,
unde-s zilele cu geruri,
înnodate în triade.
Va veni, din nou, cu slavă,
El să judece toți morții,
viii, fiecare sclavă,
cum i-a trage legea sorții.
Și-ntru Duhul Sfânt cred, iară,
Făcătorul Cel de viață,
ce, deasupra noastră, zboară,
ca o pajiște de ceață.
Carele din Cer purcede,
de la Tatăl, Țiitorul,
Care toate le-ntrevede,
și-mplinește viitorul.
Cela care împreună
cu – El-Fiul- și El- Tată’
închinat e la tribună
mai slăvit ca niciodată.
În Biserica cea Sfântă,
cum i-au zis: Apostolească,
unde îngerii azi cântă,
că e și Sobornicească.
Spre-a păcatelor iertare
așteptând eu învierea,
spun, deschis, în gura mare,
căci aceasta mi-este vrerea:
Botezat am fost din fașă
în cădelița-arămită,
dezbrăcat de-a mea cămașă,
ieslea cea nețărmurită!


