Mă pierd în roșul hainei ei
și-al buzelor de neatins,
pun mâna, grabnic, pe condei,
știind că-s, iar, de vrajă prins,
căci, poate, încă, mai am jar,
de ard la tot ce e frumos,
și Duhu-mi suflă-n creștet har:
„Ce trup perfect de abanos!”
Iar ochii negri mă privesc
ca o icoană, peste tot,
încât nu pot să-i ocolesc
și nu vreau leac sau antidot…
Da’, -ntr-un final, eu mă trezesc
din visu-acesta, nebunesc…