Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Mihai CABA: Strălucit omagiu „Bardului de la Mircești” la două veacuri de la naştere

Mihai CABA: Strălucit omagiu „Bardului de la Mircești” la două veacuri de la naştere

Vasile Alecsandri, apreciat ca „personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul secolului al XIX-lea” şi considerat „unul dintre fondatorii culturii noastre moderne”, s-a născut, potrivit consemnării celor mai mulţi dintre biografii săi, la 21 iulie 1821, la Bacău, în familia medelnicerului Vasile Alecsandri, tatăl său şi a soţiei sale, Elena Kozoni, cu origini greceşti, mama sa, fiind fiul mijlociu al acesteia, după sora sa, Catinca (n.1819) şi înaintea fratelui său, Iancu (n.1826), primind la botez, conform  obiceiului străvechi, prenumele tatălui său.

Pe scara ireversibilă a Timpului se împlinesc, iată, 200 de ani de la naşterea lui, eveniment aniversar de primă mărime închinat omagierii lui Vasile Alecsandri, cel ce deţine recunoaşterea ca poet, folclorist, dramaturg, om politic, ministru şi diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului şi dramaturgiei româneşti, la care se racordează recunoscătoare întreaga „suflare” a României de azi.

Cetatea ieşeană, potrivit tradiţiei împământenite de a nu-şi uita momentele de mândrie şi glorie traversate în toată istoria sa străveche, când vine vorba despre Vasile Alecsandri, de numele căruia se leagă cu strălucire nenumărate împliniri ale „dulcelui Târg”, nu poate fi mai prejos la această distinsă omagiere. Dimpotrivă!

Astfel, anticipând luminoasa aniversare a „Bardului de la Mirceşti”, la sfârşitul anului trecut a apărut în Editura „Palatul Culturii”, aparţinătoare prestigiosului Complex Muzeal „Moldova”, albumul omagial: „Vasile Alecsandri – 200 de ani de la naştere”, al cărui „Argument” editorial a fost înscris pe minunata sa copertă deosebit înfăţişată, având pe frontispiciu medalionul „V. Alecsandri”, realizat de artistul italian Celeste Fabio, aflat la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” de la Iaşi.

La elaborarea textelor  albumului aniversar a lucrat, cu minuţia abordării, un grup  de remarcabili muzeografi şi experţi, din care au făcut parte: dr. Monica Joiţa, consilier la Arhivele Diplomatice, dr. Silvia Irina Zimmermann, cercetător al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied, dr. Tudor-Radu Tiron, heraldist la Academia Română, dr. Indira Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu toţii aflaţi sub coordonarea dr. Sorin Iftimi, muzeograf  la Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, Iaşi.

Structurat în douăsprezece capitole, ce urmăresc cursiv firul vieţii şi operei „Bardului de la Mirceşti”, pe care însuşi Mihai Eminescu îl considera „rege al poeziei”, albumul omagial „Vasile Alecsandri – 200 de ani de la naştere”, în cele 150 de pagini ale sale de format mărit, pe lângă informaţiile biografice de mare preţiozitate, mai cuprinde şi numeroase „piese din colecţiile Muzeului Unirii şi ale Muzeului de Istorie şi imagini ale unor documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române şi Bibliotecii Naţionale a României ş.a., la care se mai adaugă obiecte, fotografii şi documente din colecţiile unor instituţii publice ieşene”; toate acestea întregind în autenticitate valoroasa „zestre” a acestui album.

Cu o firească abordare a „rădăcinilor” istorice, albumul porneşte la drum urmărind „Familia Alecsandri, pe firul memoriei”, reuşind să alcătuiască, având „acoperirea” unor surse imbatabile, „arborele genealogic al familiei Alecsandri”, întins de-a lungul a cinci generaţii, început de la străbunicul Mihalache, zis Alexandru, „baş-ceauş, căpitan de darabani, decedat la 1801” şi terminat la Maria Alecsandri (1837 – 1937), „fiică din flori” a poetului, căsătorită de două ori, mai întâi cu Dimitrie A. Catargi, având două fiice, Elena şi Margareta şi apoi cu Gheorghe Bogdan, prefect, avându-l ca fiu pe Henri-Vasile Bogdan, „care a urmat o carieră diplomatică”. Sunt cuprinse aici şi informaţii biografice detaliate despre: tatăl, ajuns vornic, Vasile Alecsandri (1792–1854), mama sa, Elena Kozoni (1800-1842), „care a născut şapte copii, supravieţuind doar trei: Catinca, Vasile(poetul) şi Iancu”, fratele său, Iancu Alecsandri (1826-1884), „maior şi agent diplomatic la Paris”, sora sa, Catinca Alecsandri (1817-1857), „căsătorită opt ani cu aga Costache Voinescu, cu care a avut patru copii: Ştefan, Elena, Maria şi Aglaia, recăsătorită la 1845 cu Costache Rolla, prieten şi tovarăş de pribegie revoluţionară al fratelui său, ajuns la un moment dat, ministru al Instrucţiunii Publice” şi a unchiului său, Nicolae N.Alecsandri (1859-1931), „militant pentru cauza Basarabiei, ajuns Preşedinte al Sfatului Ţării de la Chişinău şi senator în două guverne ale României Mari”.

Însemnate note biografice se mai pot afla şi din capitolul „Vechi portrete ale familiei Alecsandri” reieşite în urma unor cercetări aprofundate asupra portretelor de epocă ale acestei familii realizate de pictorul italian Niccolo Livaditti, cel „care a introdus portretul de familie în arta românească modernă; portretul familiei vornicului Alecsandri (datat 1837) fiind <cap de serie>. În acest tablou, aflat la Muzeul Naţional de Artă al României, pictorul îl înfăţişează pe Vasile Alecsandri  tatăl, la 45 de ani, pe vremea când avea rangul de spătar, împreună cu soţia sa Elena (37 ani), fiica Catinca (20 ani) şi fiul Iancu (11 ani), într-o ambianţă familiară, zugrăvind cu fineţe detaliile vestimentaţiei protipendadei epocii. Lipseşte din       Vornicul Vasile Alecsandri şi fii săi

tabloul respectiv fiul Vasile Alecsandri, aflat în acea vreme la studii în Franţa.

Un al doilea tablou al lui N.Livaditti (datat 1845), aflat la pinacoteca din Iaşi, îl reprezintă pe Vasile Alecsandri tatăl, ajuns vornic, înconjurat de fiii săi, Vasile şi Iancu, la trei ani de la dispariţia soţiei. Dacă bătrânul tată, „aşezat într-un fotoliu este înfăţişat în straiul oriental, în contrast cu el, tânărul Vasile, revenit de la studiile parisiene, poartă frac negru, iar Iancu uniformă militară bleumarin”. Pictorul, uzitând un obicei iconografic, „pune pe  sulul de hârtie din mâna stângă a tatălui îndemnul scris cu litere chirilice: Iubiţilor mei fii / Vasile şi Iancu,/urmaţi povăţuirilor/ce vă însămnez:/ Pe Dumnezeu şi pe părinţi să nu uitaţi,/Epitrop şi chezaş să nu vă faceţi./Să fiţi credincioşi patrii şi neîmpotrivitori ocârmuirii./Trebile de astăzi să nu le lăsaţi pe a doua zi./Pe săraci să-i miluiţi”. După părerea autorizată a unui specialist: „Lucrarea trebuie să fi suferit o modificare de ultim moment, prin care fiul cel mare, poetul Vasile Alecsandri, a fost adus în faţa tatălui său”.

Înformaţii inedite despre însemnele heraldice ale începutului de secol XIX le aflăm din „Stemele lui Vasile Alecsandri”. Potrivit cercetărilor întreprinse, se afirmă că: „în toată familia Alecsandri, deşi aparţinea clasei boiereşti, nu se cunosc steme folosite de membrii ei nici măcar pe sigilii, ctitorii sau pietre de mormânt.” Singura lor utilizare aparţine numai lui Vasile Alecsandri şi aceasta fiind „mai curând o armă personală”. Astfel, după un model francez, în perioada Unirii, Vasile Alecsandri alcătuieşte ad-hoc o stemă cu două mâni strânse, ce simbolizează unitatea, pacea şi loialitatea, mâna din dreapta având manşeta albastră, iar mâna din stânga având manşeta roşie, ambele proiectate pe un câmp de aur”, din care se desprinde lesne „un înţeles patriotic”. Alte steme ale lui Vasile Alecsandri poartă o eşarfă cu deviza „ÎN UNIRE, ÎNFLORIRE” sau fac trimitere la florile de lăcrămioare; volumul „Doine şi lăcrămioare” fiind apărut în 1853. Una dintre steme folosite de V.Alecsandri datează din timpul ultimii sale misiuni diplomatice (1885-1889), „care a fost preluată după cea a familiei ducale d´Alessandro, cu numele apropiat de al lui (cu care se credea înrudit), reprezentând leul peste care trece banda cu trei stele”. Cu acest însemn heraldic, aşa cum cerea „protocolul diplomatic”, Vasile Alecsandri şi-a personalizat „cărţile de vizită, plicurile de corespondenţă, tratatele internaţionale, ba chiar şi plicul cu Testamentul său redactat în septembrie 1886”.

Pe cât de mare i-a fost harul său poetic, recunoscut de Junimea, tot pe atât de mare i-a fost şi unionismul său, aşa cum rezidă din textul Revoluţia şi Unirea (1848, 1859); „poetul Vasile Alecsandri, mai totdeauna în mijlocul lucrurilor, fiind printre cei care le şi grăbesc, le cheamă, le determină, le pregătesc”.

Incluzând succinte note biografice din prima perioadă a vieţii şi a studiilor de la Paris (1834 -1839), unde i-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza şi pictorul Ion Negulici, textul detaliază apoi momentele revenirii lui V.Alecsandri la Iaşi, primind conducerea Teatrului Mare de la Copou, împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu (1840), la colaborarea sa cu  revista „Dacia literară”, nou înfiinţată, la pregătirea punerii în scenă a piesei „Nunta ţărănească”(1848), timp în care „între culise se cloceşte o revoluţie”.  Vestea dată de N.Bălcescu privind „izbucnirea revoluţiei de la Paris”, îi inspiră poezia manifest „Către români”: (…) Sculaţi fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!…, pe care o va intitula mai apoi „Deşteptarea României”. La 27 martie 1848 s-a declanşat şi la Iaşi „revolta poeţilor”, printr-o întrunire la Hotelul Petersburg „care a ales o Comisie formată din 16 membri, ce trebuia să redacteze cererile revoluţionarilor”. A doua zi, în casele lui Costache Sturdza de la Copou, Vasile Alecsandri întocmeşte Petiţiunea Proclamaţie a boierilor şi notabililor din Moldova, ”principalul document al Revoluţiei”. În ziua următoare, la 29 martie 1848, „în casa Mavrocordat, tinerii revoluţionari au fost arestaţi, dar cei mai mulţi dintre ei, printre care şi V.Alecsandri, au luat calea exilului”. După un refugiu de două luni la Braşov, în care poetul „ a publicat broşura Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu adresată românilor de pretutindeni”, Vasile şi Iancu Alecsandri s-au refugiat la Cernăuţi, acolo unde, împreună cu mai mulţi revoluţionari, între care: C.Negri, Alex.Cuza, Alecu Russo şi M.Kogălniceanu, s-au bucurat de ospitalitatea fraţilor Hurmuzachi şi au continuat să militeze pentru unionism, publicând în revista „Bucovina” articole şi poezii mobilizatoare. Exilul a continuat un an şi la Paris; perioadă în care V.Alecsandri şi D.Golescu „s-au consacrat unei propagande scrise în favoarea moldo-vlahilor”.

După urcarea lui Grigore Al. Ghica pe tron, exilaţilor li s-a permis revenirea la Iaşi şi în 1850 îl aflăm pe poet la conducerea Arhivelor Statului, timp în care „şi-a reluat creaţia literară, interesat de poezia populară şi folclor, dar şi cea dramatică, prin piesa Cucoana Chiriţa în Iaşi (9 apr.1850), care avea să cunoască o mare celebritate”.

Firesc, chiar şi în condiţiile subversive din vremea „căimăcămiei” Moldovei, neuitatul vis de Unire s-a reaprins cu şi mai mare putere, astfel că, în duminica lui 26 mai 1856, unioniştii ieşeni, strânşi în jurul lui M.Kogălniceanu, s-au adunat la „sfat de taină” sub măreţia în floare a unui castan de la Vişan, din mărginimea Iaşului, aflat în grădina unionistului Petre Mavrogheni şi au înfiinţat Asociaţia de luptă pentru Unire, la sfârşitul căruia „au depus un jurământ pentru realizarea idealului Unirii”, al cărui text însufleţitor a fost compus ad-hoc de Vasile Alecsandri: „Sub acest măreţ castan,/Noi jurăm toţi în frăţie/Ca de azi să nu mai fie/Nici valah, nici moldovan.”

Nu mult după aceea, împrumutând „metrica” şi „patosul” Jurământului unionist, V. Alecsandri a compus şi   Castanul de la Vişan, aflat în 2002  poezia „Hora Unirii”, „publicată în revista Steaua Dunării, la 9 iunie 1856.”

După mai bine de doi ani şi jumătate de luptă aprigă pentru Unire, la 3 ianuarie 1859, la întrunirea unionistă „acasă la Rolla, dintre cei 38 de candidaţi înscrişi pe listă, Vasile Alecsandri, având prima şansă să devină <Domnul Unirii>, s-a retras din competiţie în favoarea lui Costache Negri, apoi a lui Alexandru Ioan Cuza”. Acesta din urmă, la alegerile desfăşurate la 5 ianuarie 1859 în Palatul Ocârmuirii, a devenit Domnul Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales şi Domn al Munteniei, astfel că Unirea Principatelor s-a înfăptuit prin Alexandru Ioan Cuza, devenit astfel primul Domn al României!

Dar până la recunoaşterea noului stat înscris pe harta Europei mai era cale lungă, iar această importantă misie i-a revenit lui Vasile Alecsandri, uns Ministru de Externe, dovedindu-se, „un diplomat modern avant la lettre”, după cum se şi intitulează un capitol al Albumului omagial. Sintetizându-l, n-a fost de mirare că la întrebarea din 1886 a lui Titu Maiorescu: „În ce stă valoarea unică a diplomatului Alecsandri?”, indubitabilul răspuns a fost dat chiar de întrebător: „În această totalitate a acţiunilor sale diplomatice!”

Opera poetică a lui Vasile Alecsandri s-a manifestat de-a lungul vieţii sale, ca un corolar al propriei expresii: „Românul s-a născut poet”, aşa cum este înfăţişată detaliat în capitolul omonim intitulat. De la primele sale creaţii literare în limba franceză din perioada studiilor de la Paris (1838), continuate în Albina românească (1843), atras mereu de folclor, publică „Balade adunate şi îndreptate” (1853), urmate de ciclul „Doine şi Lăcrămioare”, dedicat „steluţei pierdute”, Elena Negri, de ciclul „Mărgăritărele”(1862), de minunatele „Pasteluri” (1867), de „Legende şi poeme istorice” (1870), „Imnul lui Ştefan cel Mare” (1871), „Ostaşii noştri”, inspirat de Războiul de Independenţă (1878), „volum care i-a adus renumele de Bardul de la Mirceşti”.

Recunoscut încă din timpul vieţii ca „Poet naţional”, Vasile Alecsandri a cunoscut şi o largă recunoaştere internaţională, în 1878, la Festivalul de la Montpellier, „unde i-a fost decernat marele trofeu pentru poezia Ginta latină pe care a înscris-o în concurs”.

Prima strofă dintre cele patru ale acesteia a fost înscrisă cu majuscule, purtând semnătura olografă a poetului, pe ultima copertă a Albumului omagial: Latina gintă e regină / Într-ale lumii ginte mari; / Ea poartă-n frunte-o stea divină / Lucind prin timpii seculari. / Menirea ei tot înainte / Măreţ îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor ginte / Vărsând lumină-n jurul ei. Lăudabilă idee!

Fireşte, nu s-ar fi putut ca din acest Album să lipsească înrâurirea pe care opera Regelui poeziei româneşti a avut-o asupra creaţiei literare a Reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva. Despre această „prietenie culturală”, despre reciprocitatea traducerilor, în germană şi română, ale multora dintre creaţiile amândurora, despre compunerea, la rugămintea ei, a Imnului Regal (1881) şi despre alte numeroase momente de veneraţie prietenească, cititorul le poate afla dintr-un capitol special inclus.

Ultima parte a vieţii sale Vasile Alecsandri a petrecut-o la conacul de la Mirceşti, din lunca Siretului, pe care-l vedea: „mult drăgălaş, chiar pus în comparaţie cu castelurile cele mai feerice (…), fiind legat de zidurile lui prin numeroase suveniruri scumpe inimii.”

Pe lângă multe dintre creaţiile sale compuse aici, în 1886, Bardul îşi scrie şi Testamentul său, prin care, „ca membru fondator al Societăţii Literare, devenită ulterior Academia Română, îi lasă acesteia toate manuscrisele, precum şi casa.”

După o îndelungată suferinţă, la 22 august 1890, Vasile Alecsandri trece la cele veşnice, „fiind înmormântat cu onoruri în mausoleul din curtea casei sale de la Mirceşti.”

Fapt inedit (n.n.), la înmormântare, sicriul Bardului a fost ridicat la comanda lui … Peneş Curcanul, pe numele său adevărat, Constantin Ţurcanu, înflăcăratul erou al memorabilei sale poezii: „Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece…Ridicaţi!”

Fără îndoială, în forma lui minunată de alcătuire şi prezentare, Albumul „Vasile Alecsandri – 200 de ani de la naştere” se constituie într-un strălucit omagiu adus celui ce a fost, este şi va rămâne în posteritate, Bardul de la Mirceşti.

                                                                                         Mihai Caba

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.