Interviu realizat de Getta Neumann, Lod, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014

*

*                       *

Duci: Mie îmi lipseşte Timişoara.

Iudit: Mie nu-mi lipseşte, dar eu iubesc Timişoara. Îmi place acolo. Cum să spun? Plec de acasă şi mă duc acasă. Mă plimb pe străzi, parcă n-aş fi plecat! Ştiu  fiecare colţ, fiecare casă.

***

Pe drum spre Lod, orăşel de lângă Tel Aviv, mi se părea că aud vocile lui Iudit şi a mamei mele, că le văd râzând şi povestind aşa cum le-am văzut adesea pe vremuri, în anii ’80-’90. Era de parcă mă duceam acasă şi aşa m-am şi simţit împreună cu Iudit, născută Ritter, şi cu Duci, Desideriu Kohn sau Cohen, numele adoptat în Israel. Amândoi trăiesc cu intensitate prin legăturile strânse cu copiii şi nepoatele, cu prietenii, prin muzică şi literatură. În locuinţa modestă domneşte un climat de efervescenţă intelectuală. Cu generozitate exuberantă, Iudit aşterne gustări, vorbe calde, anecdote, poveşti de demult, înflăcărări pentru oameni, destine, cărţi, muzică şi tot ce e frumos şi bun. Ea, plină de temperament, Duci, mai domol şi chibzuit, amândoi deopotrivă pătrunşi de pasiune. Ideile se încalecă, sentimentele se revarsă tumultuos, dar la sfârşitul după-amiezei petrecute împreună se cristalizează esenţialul care îi animă pe amândoi.

***

GN: Iudit, povesteşte-mi despre tine, despre părinţi şi bunici!

Iudit: Tatăl meu este de origine din Tinca, judeţul Bihor, care a aparţinut de România din 1920. Străbunicul meu a fost unul dintre fondatorii comunităţii evreieşti din Tinca, în 1830. Pe arborele genealogic al familiei suntem deja 300 de oameni pe aripa străbunicului. Mormântul lui are aproape 200 de ani şi numele lui, Ionas Ritter, e citat în „Lexiconul evreilor din Ungaria”. S-a ocupat cu comerţul, avea un magazin mare, superb, în Tinca. Bunicul a murit de la o rană din război, iar magazinul a dat faliment. Tatăl meu n-a ajuns să dea bacalaureatul şi a început să lucreze de foarte tânăr. La început s-a ocupat cu vânzarea de lemne, apoi, printr-un anunţ de publicitate, a ajuns la Oraviţa, la familia Langer, şi le-a înfiinţat o tăbăcărie din care s-a născut fabrica de piele din Timişoara, de pe malul Begheului. Tata a rămas director până şi pe vremea comuniştilor, după naţionalizare.

Bunicul meu din partea mamei a fost rabin, absolvise şcoala rabinică la Viena. Era din Borod, între Oradea şi Cluj. Au fost nouă fraţi, foarte mulţi au murit de copii. Primul lui post a fost la Biserica Albă – un orăşel în Iugoslavia, acum Serbia – apoi a ajuns la Oraviţa, unde a fost rabin ortodox peste 20 de ani. Comunitatea era mică; dar, în timpul războiului, reşiţenii au fost mutaţi în Oraviţa^[1] şi astfel a devenit o comunitate destul de serioasă. Noi ne petreceam verile acolo, iar în timpul războiului ne-am refugiat la Oraviţa, pentru că în Timişoara locuiam lângă Uzina Electrică, o ţintă pentru bombardamente.

Bunica mea, rebeţina^[2] mea, era din Aleşd. Era mică şi drăguţă, totdeauna la datorie. Era o gospodină desăvârşită, avea o cămară cu sute de borcane cu dulceaţă. În timpul războiului, când ne-am refugiat din Timişoara pentru câteva zile la Lugoj, au venit şi ei din Oraviţa. Când s-au întors în curtea sinagogii, gemurile ei erau amestecate cu cărţile sfinte! A reieşit că, de fapt, nu nemţii, nu armata germană nazistă a făcut ravagiile, ci vecinii antisemiţi. Vineri seara sau de sărbători aruncau cu pietre în geam. Aşadar, ei au suferit mult la Oraviţa. Emeric Marosi, care a fost Roş Hakol, preşedintele Comunităţii în Reşiţa, a scris o monografie despre evreii reşiţeni, în care un capitol e dedicat bunicului meu. Eu i-am scris că, în timpul războiului, fasciştii au vandalizat sinagoga, dar el m-a corectat că, în realitate, au fost vecinii.

GN: Ai amintiri din copilăria la Oraviţa?

Iudit: Foarte vag. În ’47 am fost ultima dată, aveam vreo unsprezece ani. Bunicii locuiau în curtea sinagogii. Nu a rămas nimic din sinagogă şi nici din casa aia. Cimitirul, unde este înmormântat bunicul, a fost devastat şi mormintele scrijelite cu înscrieri fasciste. Nu mai există evrei în Oraviţa. La bunici era o gospodărie caşer nemaipomenită. Bunica făcea castraveţi muraţi în borcane de 20 de litri! (Râdem) Bunicul a fost foarte sever cu mâncarea rituală, nu admitea excepţii. Noi o omoram pe bunica să ne cumpere parizer, că la colţ era o măcelărie. Şi acuma simt mirosul! Memoria olfactivă este cea mai puternică! Ne-a prins odată că mâncăm în fundul curţii. „Asta vă place, parizerul!” (Râdem) Şi să scoată cureaua! El făcea şi tăierile tradiţionale, era şi şokhet^[3] şi făcea şi Brit Mila. El făcea totul în comunitate.

A venit tata să lucreze la Oraviţa, a cunoscut-o pe mama care era la părinţii ei şi… s-a îndrăgostit bunica de tata! (Râdem) Mama avea un cavaler acolo, mă rog, asta era povestea. Dar mama ei, viitoarea soacră a lui tata, şi-a dat seama de avantajele pe care le prezenta tata. Cavalerul nu ştiu ce a ajuns, dar tata a fost un self-made man! Dintr-un copil sărac şi fără bacalaureat să ajungi director de fabrică şi prieten cu toţi directorii, e ceva! Nu era proprietar, avea acţiuni, dar puţine. A rămas sărac. În ’32 s-au căsătorit. Sora mea s-a născut în ’33, eu în ’36. În ’39 am plecat din Oraviţa şi ne-am stabilit la Timişoara. Singura mea soră a murit în Israel. Ea a avut aici, în Haifa, o întreprindere particulară, dar nu prea a reuşit din punct de vedere financiar. A fost o fiinţă foarte caldă şi plină de umor! Pozitivă, ştii? Foarte mulţi prieteni a avut!

Tatăl meu a fost un autodidact, nu avea bacalaureat, dar a avut o cultură vastă şi citea enorm: lexicoane, enciclopedii, romane. Şi-a petrecut toată ziua în fabrica de piele, numai duminicile era cu noi, copiii. Mama era doamna Ritter, cu două servitoare şi partidă de rummy de şapte-opt ori pe săptămână. După război, în anii ’50, când tata a rămas şomer, am avut dificultăţi mari financiare şi mama s-a apucat să facă acasă ciorapi şi şepcuţe; am ajutat-o şi eu. A câştigat enorm. Unde-s banii? Nu-s! A câştigat mult, a cheltuit mult!

Când am umblat după paşapoarte, am dat de unul dintre angajaţii lui tata, care a devenit poliţist. Eram împreună cu un văr foarte dulce al meu, care m-a prezentat aşa: „Asta-i fiica lui Ritter!” La care ăla: „Vai, Doamne, câte palme am primit de la Ritter!” (Râdem) Că nu-i lăsa să fure, ştii? Îi cunoştea pe toţi angajaţii, el i-a angajat şi a avut grijă de ei şi de firmă. În ce sens a fost tata socialist? L-a făcut pe patron să închirieze la Gărâna o casă de odihnă, unde puteau să meargă toţi angajaţii fabricii. Casa era gratis, deci cazarea nu îi costa, dar trebuiau să-şi plătească mâncarea şi transportul. Iarna ajungeam cu săniile, vara cu căruţa, că nu erau maşini. Am fost şi noi trei ani la rând. Ce grozav a fost! A organizat prima creşă de fabrică gratis.

GN: A fost membru de partid?

Iudit: A fost membru de partid cu număr foarte mic^[4]! Dar nu a fost ilegalist. A fost totuşi luat la ochi, pentru că ni s-a făcut percheziţie. Două percheziţii am avut: una a făcut-o Siguranţa şi au confiscat Upton Sinclair, opere complete în şapte volume. Vai, ce carte frumoasă! Sinclair era socialist, iar ultimul volum se termină în China comunistă. Pe urmă am avut o percheziţie pe vremea comuniştilor, când ne-au confiscat cărţile lui Merejkovski, Crist şi Anticrist, viaţa lui Leonardo Da Vinci – ceva minunat, cărţi legate în piele! Atunci a zis tata: „Gata! Eu bibliotecă nu mai vreau!” Şi eu am zis la fel, am adus cu mine puţine cărţi când am făcut alia, dar uite, iar am bibliotecă, pentru că toată lumea îmi dă cărţi. Le face bine să spună că n-au aruncat pe stradă, aşa că mi le aruncă mie. (Râdem)

GN: Şi Siguranţa şi Securitatea v-au onorat cu vizita lor.

Iudit: Da, au fost două percheziţii. Până la urmă, tata a fost dat afară din fabrică, a fost ceva foarte urât. A fost denunţat că ar fi furat, săracul a fost închis şaişpe zile, a fost în carceră. Avocatul Friedländer l-a eliberat.

GN: Trebuie să fi fost un şoc enorm.

Iudit: Groaznic! Dar el a rămas comunist! Pentru plecatul în Israel a fost mama!

GN: Mama a fost mai realistă? Mai practică?

Iudit: Mai anti-, de la început. Discuţiile între ei însă nu erau pe teme politice, numai pe teme financiare. (Râdem) Şi cheile erau un motiv de ceartă! Unde ai pus cheile? Aşa că eu cu Kohn am făcut un contract de căsătorie, că nu dau socoteală niciodată de ce cheltuiesc şi nu ţin sub cheie niciun dolar! (Râdem)

Vorbeam ungureşte acasă. Mama mea a fost foarte snoabă. Snoabă! Ne trimitea la ore de balet, de canto, de pian. Luam ore de pian cu unul care s-a întors din Bor^[5] şi nu putea să meargă acasă, pentru că Ungaria nu fusese încă eliberată. Era un dirijor celebru, profesor de pian, care mă tot bătea la cap. Măcar am rămas cu dragostea de muzică. Am avut o guvernantă evreică, de limbă germană, care locuia la noi şi mânca la prietena mea, Csuli. Eram cinci prietene şi am vorbit numai nemţeşte. Cu prietenele astea am rămas prietenă timp de 73 de ani. Pentru că, îl citez pe Márai^[6], ei sunt martori! Ei sunt martori: nu trebuie să explici de unde vii, cine au fost părinţii tăi, prin ce ai trecut prin viaţă. Ajunge o privire! Şi nici nu te poţi supăra! Odată i-am spus lui Zsuzsi ceva ce a supărat-o. Mi-a zis: „Eu asta n-am auzit, hai s-o luăm de la început, serbus”. Deci, nu există supărare. Nici nu poţi să-ţi imaginezi să-ţi facă ceva şi tu să te superi. Am o prietenă în America şi odată, din greşeală, am zis „Te marha!” ^[7] Îmi zice: „Mai spune-mi o dată!” (Râdem) Aşa prietene am.

GN: Duci, cum a fost la tine în familie?

Duci: Tatăl meu s-a născut într-o familie cu şapte copii, dintre care doi fraţi au murit în Primul Război Mondial. Au rămas două văduve cu câte doi copii pe care tata i-a ajutat cât a putut, în limita posibilităţilor lui materiale. Tata a fost un om onest, plin de bunătate, autodidact, mare meloman, lucru pe care l-am moştenit. Toată lumea l-a vorbit numai de bine.

Mama, tot timişoreancă, a avut doi fraţi şi o soră, a lucrat ca fotograf, iar după căsătoria cu tata, a rămas casnică. Era o gospodină desăvârşită şi a ajutat la veniturile familiei prin diferite lucrări de croitorie. Eu m-am născut în 1929. Am avut părinţi foarte buni şi iubitori. Nu pot să nu amintesc o dragă mătuşă, Helen, care m-a iubit şi răsfăţat toată viaţa ei.

Părinţii au fost, să zicem aşa, nu săraci, dar aproape!… Au făcut tot ce au putut ca eu să fiu la nivelul prietenilor mei. Mi-au cumpărat chiar şi o bicicletă, dar foarte, foarte ieftin, de la piaţa de vechituri, o bicicletă care nu mergea! (Râdem) În casa în care am stat, era o prăvălie care era şi atelier de reparat. Eu eram acolo foarte bine văzut, pentru că mă interesa ce făceau meşterii aceia, care erau nişte oameni cumsecade. Când m-au văzut la uşă, au venit imediat să deschidă. Le-am povestit că am o bicicletă, dar care deocamdată nu merge! (Râdem) Păi, nu-i nimica! Să le-o aduc acolo. Am adus-o, au reparat-o, aşa am ajuns eu la bicicletă.

Trebuie să o mai spun o dată: am avut părinţi foarte cumsecade. Mama mea era casnică, e adevărat. Cum să-ţi spun? Mergea dimineaţa la piaţă, cumpăra gâşte, din care vindea jumările, pieptul, ficatul, bineînţeles, pulpele. Şi rămâneau aripile pentru noi. (Râdem)

Iudit: De atunci nu mănânci aripi…

Duci: Însă am avut untură. Şi ce bună era! Pe pâine prăjită cu boia şi usturoi! Şi tatăl meu era un om deosebit!

Iudit: Se vedea pe faţa lui!

Duci: Deosebit de cumsecade! N-a fost om care să nu-l aprecieze… Întotdeauna am dorit să fiu ca dânsul, dar nu am reuşit. A ajutat familia, maică-mea a fost destul de supărată pentru chestia asta…

Iudit: Din nimicul lui a dat!

Duci: Foarte mult a lucrat maică-mea. La noi a trăit şi bunica până în ’48, când a murit.

ÎN ANII RĂZBOIULUI – BOMBARDAMENTE ŞI „ŞEPCI ROŞII”

Iudit: Ne mutasem la Timişoara în ’39, când eu aveam trei ani. Am trăit într-o casă cu Annie^[8], pe Ştefan cel Mare, în Fabrik, o casă de Durchgang, de trecere. Deci noi am stat în Piaţa Coronini, Roosevelt, Romanilor, că tot şi-a schimbat numele, iar ea, vizavi. Câte apartamente erau? Două etaje a 4 apartamente fac 8… cu cele de pe partea cealaltă a casei, 16, plus 4 la parter şi locuinţa portarului… erau 21. În astea 21, în afară de două familii de români, toţi erau evrei. Portarul era nazist; dar copilul, ştii cum e. Ca în cărţile lui Kertész^[9], noi, copiii, ne-am dus să-l vedem, că era ofiţer. De la Gestapo! Ne-am uitat cu admiraţie la el, că purta o uniformă neagră, splendidă. Când era spre sfârşitul războiului, a sfârtecat, de furie, mobila din pivniţă! Noi am dus-o acolo, că atunci când suna alarma, toată gaşca era pe canapelele din pivniţă şi continuam discuţiile. Poate căuta bani sau nu ştiu ce, de a sfârtecat toate mobilele! După război, a dispărut. Sub noi locuia o pereche, doamna era evreică şi domnul ungur, Dezső. Când portarul a înjurat şi a zis lucruri antisemite, a ieşit Dezső şi a zis: „Ce, nevastă-mea pute?! Nu ţi-e ruşine să spui aşa ceva?!” L-a pus la punct.

În ’44 au fost bombardamentele^[10]. Ne-am refugiat în panică, toţi ne-am dus la Lugoj! Să-ţi spun drept, aproape uitasem de asta, ideea mi-a venit de la Alon Gal care mi-a zis: „Noi am fost la Lugoj. Tu unde ai fost?” Şi aşa am ajuns să întreb mai multă lume. Unii au ajuns la Recaş, alţii au ajuns la Lugoj. Prietena mea din America mi-a povestit zilele astea că au stat 30 de oameni într-o cameră, i-a găzduit cineva.Tata a organizat o căruţă în care au încăput vreo 20 de oameni. O căruţă cu platformă. Am ajuns la Recaş noaptea, ne-am cazat. Aveam câte o valiză, eu ştiu cu ce? Bijuterii, precis… De asta cumpărăm noi bijuterii, ca să putem pleca repede. Ne-a găzduit o ţărăncuţă; am dormit în paie, în pod. Asta mi-a rămas în memori: mirosul ăla de fân. A făcut o omletă pentru 20 de persoane, a spart, cred, toate proviziile de ouă din fermă. Şi am ajuns la Lugoj! În două zile am ajuns la fratele lui mama, care trăia în Lugoj. Şi acolo au ajuns şi bunicii, din Oraviţa. Săracii…

GN: De ce v-aţi temut?

Iudit: Că vin nemţii! În Arad au intrat ungurii cu nemţii şi imediat, le-a ajuns o zi, au făcut listele cu evreii care să fie deportaţi. Au fost citaţi evreii, se pregătea deja deportarea… În Timişoara, nu au fost propriu-zis lupte. Szász János^[11] a scris un roman în care este vorba de luptele din Timişoara. Tata mi-a zis că e poveste, că au fost în Fratelia^[12] şi s-au auzit tunuri în preajma Timişoarei. Românii n-au plecat! Numai evreii au fugit, de frica deportării, de frica nemţilor şi a ungurilor. Deci, ştiam! Noi ştiam foarte bine ce putea să ni se întâmple. În timpul războiului, tata a fost chemat la Pădurea Verde, împreună cu toţi evreii. A plecat cu raniţa, că…

GN: …că poate nu se mai întoarce.

Iudit: Da! I-au ţinut acolo o zi şi le-au dat drumul acasă.

GN: Ai amintiri din timpul războiului?

Iudit: Nu. Aşa cum părinţii tăi te-au ocrotit de comunism, de greutăţi, aşa ne-au ferit părinţii nostri de război. N-am trăit drama războiului. Duci, da. El a fost bătut. Cum ieşeau de la liceu, îi aşteptau „şepcile roşii” de la Banaţia, liceul german.

Duci: Am fost evacuaţi din clădirea Liceului Israelit. ^[13] S-au ţinut atunci cursurile întâi în sinagoga din Fabrik, unde clasele s-au despărţit cu pereţi de furnir; apoi s-a găsit o vilă foarte aproape de Gara din Fabrik.

Iudit: Se chema Pacsirta^[14].

Duci: Vila aceea, ca şcoală, era o soluţie de compromis, în fond, pentru că dintr-o clasă trebuia să mergi în cealaltă. Era o vilă cu multe camere şi una dădea în cealaltă; şi, ca să ieşi afară, trebuia să treci prin toate clasele. Sistematic ne aşteptau huligani din ăştia! Eu veneam din Iosefin cu tramvaiul şi mă întorceam cu tramvaiul. Fetele aveau cursuri înainte de masă, noi eram după masă. Seara se urcau în tramvai ăştia de la Banaţia, acolo unde actualmente este Medicina. Ce să-ţi spun? Unul cu două capete mai mare decât mine. A stat în spatele meu, eu nu l-am văzut. Numai am simţit că ceva mă-mpunge! Şi-atunci m-am uitat în spate şi am văzut cine este. Ne-au bătut, ne-am bătut, i-am bătut! Depinde, ştii? Depinde de câţi veneau.

LA ŞCOALA ISRAELITĂ, LA POLITEHNICĂ, LA ARMATĂ…

Duci: În şcoala elementară din curtea sinagogii din str. Fröbl, mi-am făcut primii prieteni. Ce ani frumoşi! Şcoala elementară a fost condusă de prof. Judah Loeb Fleischer, tatăl lui Ezra^[15], savant renumit în Israel. Am avut învăţători foarte buni: în clasa I, Szerén néni; într-a II-a, Kálmán bácsi; într-a III-a, doamna Fleischer; într-a IV-a, domnul Herschkovits. Am urmat Liceul Israelit din Timişoara, un for excepţional de educaţie, cu profesori ieşiţi din comun: Hauben, Schwartz, matematică, Feri Rado, fizică, Fuchs, ştiinţe naturale, Deznai, limba franceză, Eisikovits, muzică. Toţi aceşti profesori au devenit, după 1944, cadre didactice universitare. Profesorul Francisc Frucht preda filozofia şi germana, iar vara conducea jocuri pe un teren viran. A devenit poetul Anavi Adam. Dr. Ernö Neumann mi-a fost profesor de religie, apoi a devenit prim-rabin. El era proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta, aşa că diferenţa de vârstă dintre el şi noi nu era mare. Venea cu noi să joace fotbal, discuta cu noi despre toate. Ne plăceau orele lui, pentru că ne-a predat Biblia ca istorie şi operă filozofică.

Iudit: Eu am început grădiniţa evreiască în Fabrik, dar mamei mele nu i-a plăcut, că am venit cu un limbaj nepotrivit acasă, amestecat cu idiş, aşa că m-a dat la o grădiniţă germană şi toţi prietenii mei erau acolo, iar acum unii sunt în America; Zsuzsi şi Csuli trăiesc în Israel, comunicăm zilnic. În ’42-’43 mergeam la grădiniţa nemţească printre adăposturi săpate în stradă, deja pregătite pentru bombardamente. Am poza în arhivă^[16]. Am fost la şcoala primară evreiască de pe strada Caragiale, în Fabrik, cu profesorul Székely, clasa întâi; în clasa a II-a era Irma néni şi în clasa a III-a a fost Frida, nevasta lui Kaufteil, iar într-a IV-a a fost profesor Jancsi Kaufteil, numit Kufi. Pe urmă am mers un an la Liceul Israelit, unde m-au ales şefa clasei. Asta e luptătoarea din mine, ştii? M-am născut la 7 luni. Într-un oraş ca Oraviţa, fără incubator, la 1 kilogram 700. A trebuit să supravieţuiesc. Am venit la 62 de ani în Israel şi am supravieţuit foarte bine!

Duci: În 1948 liceul a fost desfiinţat, clădirea a fost alocată Miliţiei şi apoi Liceului Sportiv. Clasa a VIII-a de liceu am terminat-o în anul 1948, bacalaureatul l-am dat deja la Liceul Babeş, cu o comisie complet străină. Prăvăliile şi întreprinderile au început să fie naţionalizate şi tata a rămas fără serviciu. Când a solicitat un serviciu la directorul Magazinului Modern din centru, director pe care-l cunoştea foarte bine, acesta l-a refuzat cu motivaţia că are nevoie de oameni puternici, iar tata era plăpând şi bolnav. Deci: nu avea serviciu, mama era casnică, pensie nu avea încă.

În loc să urmez o facultate, alături de foştii mei colegi, am fost nevoit să mă încadrez ca muncitor necalificat la fabrica de medicamente. Acolo lucra şi Annie Kincs şi mama lui Erzsi Feldmann^[17], nevasta lui Tibi Ezri. Am avut mare noroc că m-au angajat, numai că puţea îngrozitor! Câteodată participam la fabricarea pepsinei, care se extrăgea din stomac de porc. Când mă duceam acasă cu tramvaiul, se făcea un gol în jurul meu, pentru că nimeni nu suporta să stea lângă mine! (Râdem)

Am avut norocul să fiu repartizat la laboratorul de cercetare, condus de dr. Ciuhandu, fost cadru didactic universitar la Cluj, tatăl fostului primar^[18] al Timişoarei. Când Clujul a fost alipit de Ungaria prin Dictatul de la Viena, din 1940, a venit la Timişoara. Era un om extrem de inteligent, foarte bine pregătit, chimist. Era un om!… Nimeni nu m-a ajutat atât de mult cât m-a ajutat acest om! În primul rând, m-a învăţat. Cum? Mi-a spus: „Te rog să-mi faci instalaţia asta”. I-am zis că habar nu am! Eu nu ştiu ce e aia, cum se cheamă… Făcusem chimie la liceu, dar fără laborator. Zice: „Nu-i nimic! Dar de citit, ştii să citeşti?” „Da.” „Nemţeşte ştii?” „Da.” „Na bine!” Şi mi-a dat o carte. Am început să citesc, m-am documentat şi, până la urmă, cu chiu şi vai, am înjghebat instalaţia. Asta mi-a mai dat curaj. Aşa am lucrat acolo un an de zile. El ştia că eu vreau să mă duc la facultate şi, înainte de admitere, pur şi simplu mi-a dat cărţi să citesc, să învăţ şi m-a scutit de o serie de treburi.

Situaţia acasă a rămas destul de proastă, pentru că tata tot nu avea pensie. În final, şi Ciuhandu, şi doctorul Steiner, şi Anne Kincs, şi Klari Feldmann, toţi m-au ajutat mult. Am primit aprobarea să lucrez în continuare, aşa că tot timpul studiului, cu scurte întreruperi, mergeam dimineaţa la cursuri şi laboratoare, iar de la ora trei la unsprezece noaptea lucram la fabrică.

Iudit: Apoi ai făcut armata cu Kurti Plohn şi…

Duci: Cu Kurti, pe care îl ştiam încă de la Liceul Israelit, am fost în aceeaşi grupă, în aceeaşi companie şi acelaşi pluton. Eram sus, pe un platou. O căldură! Îţi dai seama, iulie-august. În barăci, cu paturi suprapuse; şi era un idiot de colonel sau ce era? În fiecare noapte ne spunea: „La ora 12 sau la 1, alarmă!” Trebuia să-ţi iei bocancii, trebuia să-ţi iei arma, să fii îmbrăcat complet şi să ajungi la locul de adunare. Ce să-ţi spun? Nu-ţi găseai niciodată bocancii (râdem), luai primii bocanci pe care îi găseai. De culcat, ne culcam îmbrăcaţi cu centură şi cu baioneta lângă noi! Când era alarmă, săreai de sus, eventual pe capul celor care dormeau jos! Repede luai prima armă pe care o găseai şi afară! Pe urmă erau careuri şi se ţineau discursuri. Plohn stătea lângă mine, cu arma, bineînţeles, eram în repaus. Deodată, Kurti, către mine: „Ţine-mă, ţine-mă! Eu leşin! Eu leşin!” (Râdem) I s-a făcut rău, dragă, de căldură! Am făcut nişte exerciţii idioate, nu-ţi dai seama ce tâmpenii!

Iudit: Din păcate, şi aici sunt cazuri urâte la armată.

Duci: Pentru că nu iau în considerare starea psihică şi fizică a acelora care se înrolează, care nu sunt obişnuiţi cu efort fizic, cu bagajul pe care trebuie să-l care şi să şi fugă pe căldură mare!

GN: În anii ’50-’51, cine ar fi fost duşmanul?

Duci: Duşmanul? Am făcut o aplicaţie: forţarea Oltului; asta a fost la Făgăraş. Trebuia să stăm puţin acoperiţi, dar imposibil, solul era ca piatra, trebuia să săpăm cu o lopată tocită. Au folosit lumânări fumigene şi aşa de bine au făcut, că Oltul s-a văzut perfect! (Râdem) Dar noi nu ne-am văzut unul pe altul, nici vecinul nu-l vedeam! (Râdem) Nu era uşor. Am făcut planton în munţi şi ni s-a spus că aici a stat culcată pe burtă o unitate nu ştiu câte ore, pentru că erau partizani în Munţii Făgăraş.

Iudit: Erau partizani anticomunişti, români, mai ales preoţi şi foşti militari, care s-au retras în Munţii Făgăraş, au încercat să dea atacuri şi au aşteptat să vină americanii. A fost o mişcare de rezistenţă. I–au prins, i-au băgat în puşcărie, la Jilava. Am văzut reportaje la TVR despre asta, „Memorialul durerii” ^[19].

Duci: În Partidul Comunist erau mulţi evrei, cu toate că, statistic, nu erau chiar aşa de mulţi. E explicabil!

Iudit: Absolut explicabil! Evreii au fost eliberaţi de armata sovietică. În fiecare 9 mai se ţine un miting la Ierusalim, cu veteranii de război. Să-i vezi îmbrăcaţi în uniformă, cu decoraţii de sus până jos. Le-am strâns mâna şi le-am zis: „Vă datorăm viaţa”. Ideea comunismului, aşa cum scrie la carte, nu poate să nege nici astăzi nimeni că e ceva frumos.

Duci: În special pentru evrei era atractiv! De ce? Pentru că zicea „egalitate”. Pentru evreii din Europa nu a existat egalitate, decât pe perioade foarte scurte. Pentru cei eliberaţi de sub dictatura fascistă, sigur că era tentant să accepte doctrina marxistă, dar nu cea stalinistă şi nici cea leninistă.

CARIERA UNIVERSITARĂ ÎN REGIMUL COMUNIST

Duci: Eu am fost mai întâi preparator principal la Facultatea de Chimie Industrială; salariul mic, dar ca muncă, a fost foarte bine! După aceea a apărut un post la Facultatea de Chimie, la „Procese şi Aparate”. Am ajuns şef de lucrări, mi-am dat doctoratul, aveam enşpe mii de lucrări. Am fost propus de cinci-şase ori pentru postul de conferenţiar, tot de atâtea ori m-a refuzat Ministerul Învăţământului. Mi s-a spus clar şi categoric că nu mă avansează, pentru că am rude în străinătate: soacra, cumnata şi aşa mai departe. Rectorul, acad. prof. Anton, a ţinut o şedinţă cu cei care au fost cvasirefuzaţi de Minister. După ce mi s-a spus iarăşi aceeaşi poveste, cu rude în străinătate şi că Ministerul nu acceptă, am spus: „Păi foarte bine, dacă dumneavoastră ziceţi aşa, n-am decât să plec, să mă duc la rude!” Scurt timp după aceea, am fost chemat şi anunţat că Ministerul a revenit asupra deciziei şi am ajuns conferenţiar. Cred că era în ’72; în ’70 luasem doctoratul.

Iudit: A fost felicitat de preşedintele comisiei: a spus că a făcut trei teze de doctorat într-una.

Duci: Trebuie să-ţi spun că la Politehnică nu era o atmosferă proevreiască. Erau câţiva evrei. Era Rosinger, la Mecanică, mare comunist şi mare şef la Comitetul Orăşenesc sau Regional, apoi Feigenbaum, nu chirurgul, ci inginerul, era Rothenstein, tot mare comunist, pe el îl ştiam din liceu.

GN: Faptul că nu ai putut să înaintezi în carieră se datorează antisemitismului sau politicii generale faţă de cei care aveau rude în străinătate?

Duci: Şi, şi! Era şi o chestie individuală a rectorului, dar şi pentru că directiva politică oficială era aceea că persoanele care au rude în străinătate nu pot să ajungă în posturi de conducere.

GN: Cum s-au comportat colaboratorii tăi? Ai simţit antisemitism din partea lor?

Duci: Nu! Să ştii un lucru: de când sunt aici, sunt trei… nu, stai puţin… şase colegi de la facultate, care mă sună în mod regulat. Versiunea oficială era că am rude în străinătate şi că de aia nu mă avansează. Până când m-am săturat şi i-am replicat rectorului destul de dur. A fost unul care a fost refuzat pe motiv că a divorţat de soţie. Pe cuvântul meu de onoare! (Râdem) Era un român. A spus: „Soţia m-a părăsit! Ce puteam să fac?” (Râdem) Tot nu l-au avansat. Numai că eu m-am înfuriat atunci, mă săturasem până peste cap şi am zis că asta înseamnă că trebuie să plec! Şi s-au răzgândit! Am publicat multe lucrări şi cursuri, dar lucrări ştiinţifice nu s-au putut trimite în străinătate.

Iudit: Una dintre crimele lui Ceauşescu sau ale regimului lui Ceauşescu a fost că n-am avut acces la literatură de specialitate. Am stat la coadă la unt şi la smântână cu nişte studenţi şi le-am zis: „De-am putea sta aşa la coadă la cărţi!” Efectiv, n-a apărut nimic. Deci nu aveam acces la ştiinţă, la publicaţii şi la literatură. La biblioteca Politehnicii erau cărţi de chimie, dar nu destule şi nu recente din Vest.

GN: Aţi putut să călătoriţi, să mergeţi la congrese?

Duci: Cum să nu?! Până în R.D.G. am fost! (Râdem) Era o convenţie între Facultatea de Chimie Industrială, respectiv Politehnică, şi Universitatea din Magdeburg. Când veneau cei din Magdeburg pentru „schimb de experienţă”, aşa se chema genul ăsta de călătorie, eu conduceam vizita, pentru că ştiam limba germană, apoi trebuia să dau raportul. În reciprocitate, m-au trimis la Magdeburg. Aveam şi eu omul meu, un băiat tânăr, cumsecade, care nu mă lăsa o clipă singur, că mă ţinea sub observaţie. Ne-am dus la lagărul de concentrare Buchenwald. De la Weimar se urca sus, pe munte, într-o pădure, ajungeai la un luminiş mare. Au pierit acolo evrei şi comunişti. De faţă cu însoţitorul meu, care trebuia să dea raportul despre ce fac, am spus Kadiş la o groapă comună. Am spus Kadiş aşa, ca să audă şi el. Se ştia ce sunt, pentru că eu sunt din profil foarte arian! ^[20]

Ne-am dus la Leipzig, unde am asistat la ceva colosal, care m-a impresionat profund. Am intrat la Thomaskirche, înainte de masă; nu era nimeni, cânta doar cineva la orgă. Seara era concert: Das Weihnachtsoratorium, de Bach. Ce să-ţi spun? Era ceva de o plăcere şi o senzaţie… nu am cuvinte! Şi ce m-a impresionat foarte mult a fost că erau foarte mulţi tineri în biserică şi mulţi aveau partitura în faţă. De acolo m-am dus la Dresda, am stat vreo două zile şi după aceea am venit acasă. Asta a fost marea mea călătorie! Am fost propus pentru Olanda, unde era un specialist cu lucrări în domeniul în care am lucrat şi eu. Dar niciodată! Niciodată n-am ajuns acolo!

GN: Iudit, cum ai ajuns să fii medic?

Iudit: Profesia mea nu e ceea ce am vrut să fac. N-a ieşit cum mi-am închipuit. Aşa cum bunica l-a însurat pe tata cu mama, aşa am devenit eu doctor, din dorinţa lui tata. A fost ambiţia lui! Că el n-a avut bacalaureat şi ar fi vrut să devină medic. A implantat dorinţa asta în mine: mi-a ales cărţile potrivite. Nu vorbesc de Cronin, că toată lumea a citit Citadela. Dar am citit foarte multe cărţi despre medici, Martin Arrowsmith, pe urmă Fleming, foarte frumos! De la început era clar că aleg medicina, matematica am neglijat-o şi nu m-au interesat decât ştiinţele umane.

GN: Ce-ar fi fost pe gustul tău?

Iudit: Cred că limbile!

GN: A avut dreptate tatăl tău! (Râdem)

Iudit: Limbi şi psihologie. Uite, fata mea e psihiatră! Dar pe atunci nu era o asemenea facultate! În ’54 am intrat din prima la Medicină şi am terminat foarte bine. Am şi fost o studentă foarte bună. Ziceau că-s tocilară, dar eu, dacă am citit ceva o dată, mi-a rămas în cap! Dacă de două ori, atunci mi-a rămas în cap pe viaţă. Am terminat cu media 9,20, aşa că am ales postul prima pe ţară^[21]. Aveam deja şi copil, pe Andrei, şi totuşi am ajuns la dracu-n praznic, la Topleţ, după Herculane. Duci se ducea în fiecare zi la medicul-şef, cu copilul în cărucior, şi cerea audienţă. Acela i-a zis: „Nu se fac mişcări de absolvenţi”. Duci, cu gura mare, i-a zis: „Când se face primul transfer, nevastă-mea trebuie să fie pe listă!” A fost foarte combativ, aşa că am ajuns la Denta, unde am profesat timp de trei ani ca pediatră. Locurile pentru secundariat erau trucate! Nu putea să ajungă secundar decât cine era aprobat de Securitate, iar eu aveam o fişă la Securitate, că părinţii erau în străinătate. Locuri la secundariat nu erau decât la Salvare, deci reanimare, prim-ajutor, apoi la anestezie, reanimare şi psihiatrie. Psihiatrie la Jebel – n-am vrut! Erau nişte condiţii groaznice acolo, la spital. Şi nu sunt făcută pentru Urgenţe! Mă pierd! Am zis că dau trei concursuri de intrare în oraş şi, dacă nu intru, îmi rup diploma! Am intrat din prima încercare la Facultatea de Educaţie Fizică, Ştiinţe Medicale. Asta a însemnat fiziologie, igiena sporturilor ‒ foarte interesant! L-am avut şef pe doctorul Deleanu, care se chema Rabinovici, pe „numele de fată”. Acolo am stat 17 ani ca asistentă, fără posibilitate de avansare.

Facultatea s-a desfiinţat, aşa că m-au transferat pur şi simplu la Medicină, unde aveam de ales între două-trei catedre. M-au sfătuit să mă duc la anatomie, că de-acolo n-o să mă scoată nimeni şi sunt trei şefi care se luptă între ei, iar dacă eu ştiu să fac slalomul între ei, va fi bine. Până la pensie, am ajuns abia la treapta de lector. M-au pensionat foarte devreme ‒ durerea mea. La 57 de ani să ieşi la pensie!… Era un rector afurisit. Doctoratul a sosit prea târziu pentru mine. M-am înscris de o mie de ori şi m-au refuzat, tot pe criterii de fişă de Securitate.

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

^{–––––––––––––––––––––––}

^NOTE:

^[1] În 1941-1942, evreii au fost deplasaţi din sate şi localităţi mici în localităţi mai mari. Scopul era să fie concentraţi în câteva centre mari, în vederea deportării.

^[2] Soţia rabinului (idiş).

^[3] Măcelar ritual.

^[4] A devenit membru de partid pe vremea când Partidul Comunist avea puţini membri.

^[5] Lagăr de muncă forţată la Bor, în Serbia, nu departe de graniţa cu România.

^[6] Márai Sándor (1900-1989), scriitor ungur, celebru pentru memoriile sale.

^[7] Tâmpito! (maghiară)

^[8] Vezi textul lui Annie Hammer, născută Kincs.

^[9] Imre Kertész (1929), autor maghiar evreu, premiul Nobel 2002.

^[10] Se referă la bombardamentele din septembrie 1944. Vezi Tomi Laszlo, Annie Hammer, Alon Gal şi alţii.

^[11] Szász János (1927-2000), elev la Liceul Israelit Timişoara, scriitor român de limbă maghiară.

^[12] Cartier în partea de sud a Timişoarei.

^[13] Vezi şi Annie Hammer, Tomi Laszlo, Arnold Junger şi alţii.

^[14] Ciocârlie. (maghiară)

^[15] Ezra Fleischer (1928-2006), poet şi filolog. A fost elev la Liceul Israelit din Timişoara.

^[16] Arhiva paginii web www.bjt2006.org a timişorenilor evrei sau interesaţi de iudaism.

^[17] Vezi Annie Hammer, născută Kincs, şi Erzsi Feldmann, în acest volum.

^[18] Gheorghe Ciuhandu, n. 1947, primarul Timişoarei (1996-2012).

^[19] „Memorialul durerii” – documentar TV din 1991, despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă şi despre serviciile de securitate comuniste.

^[20] Duci arborează un nas mare şi coroiat!

^[21] Posturile pentru absolvenţii din învăţământul superior se repartizau la nivel naţional, în ordinea mediilor obţinute, criteriu la care se puteau adăuga, în diferite perioade, şi alte criterii de ierarhizare, sociale sau politice.

by

Referinţă Bibliografică

Getta NEUMANN: DIALOG CU IUDIT ŞI DUCI COHEN (1)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 februarie 2017