# DARUL MEU – O AMINTIRE DE CRĂCIUN
Secțiunea: PROZĂ
© Gheorghe A. Stroia
NOSTALGIE DE CRĂCIUN
Privesc cu nostalgie și văd aievea strada plină de omăt, îngustă, dar plină de sunetele clopoțeilor, cântând sub ferestele cât palma, colinde, colinde, cu gust de inocență: „La Viflaim”, „Trei păstori”, „Sus la poarta Raiului”. Copiii mișunau peste tot, unii cam dezbrăcăței, fără mănuși și fular, cu fesul îndesat până în gât, dar cu dorința de a strânge ceva bănuți, cu care să poată face ultimele cumpărături, dacă aveau noroc să mai găsească vreo prăvălie deschisă. Că doar mai trebuia o lămâie, o pâine sau chiar o sticlă de ulei, rămasă de la vreo rație neridicată. Bomboane? Portocale? Fructele stăteau așezate frumos în lădițe doar câteva ore, cumpărate fiind de bogați pentru copiii lor bogați, portocale cărora săracii le puteau simți doar aroma inconfundabilă și rareori gustul.
Mai era și părintele, bunul și milostivul părinte Vasile, un înger care lumina viața și îmbărbăta cu vorbele sale pline de tâlc: „Lasă fiule, tu învață și ai să vezi că va fi bine. Dumnezeu e tată pentru săraci!”. În Ajun, părintele venea cu molitva. Avea în mână o geantă veche, de piele, din care scotea și punea pe masă nuci, mere, turte. Spunea: „Hai, întinde băiete poala cămășii. Uite, să îți iei caiete. Știu că ai nevoie de ele!”. O mână de mărunți, probabil primiți de părintele ca milostenie de la creștinii cărora le binecuvânta casele. Bunul părinte Vasile, un înger!
Veniți de la colindat, mama îi astepta pe copii în prag, întinzând șorțul de bucătărie, să primească bănuții, nu ca să-i oprească pentru casă, ci doar să simtă și ea pentru o clipă, „belșugul” după care tânjea, gândindu-se mereu la gurile cele multe de hrănit zi de zi. Copiii intrau în cameră și pe pătucurile lor acoperite cu așternuturile vechi, dar curate ca lacrima, descărcau buzunarele și făceau socotelile. Erau atenți la fiecare bănuț numărat, să nu cumva vreunul dintre cei mari să îi păcălească punând pentru ei, în loc de un bănuț, doi bănuți deoparte. Soba cu rumeguș din cameră umplea încăperea cu căldură, geamurile aburinde așteptau năsucurile copiilor, care priveau mirați la fulgii de zăpadă ce se așterneau în plapumă groasă. Se gândeau deja la tunelurile pe care tata le făcea de la poarta casei până în stradă, să poată aduce apă de la fântâna cu roată sau să ajungă la brutărie pentru o pâine.
Cum era masa de Crăciun? Ispititoare și îndeluuung așteptată! Era sărbătoare, iar preparatele mamei, aburinde, stârneau foamea. Borșul în care domnea leuștean împărat, sarmalele cât pumnul în care domneau legumele cu aromă de carne, piftia de „adidași” bine legată, mămăliguța mare și galbenă, tăiată cu ața, astâmpărau foamea, agitând lingurile cu zgomot ca de război. Se sătura cine mânca mai repede, doar masa săracilor era din când în când îmbelșugată. Turtele mamei, bogate în miez de nucă, erau deliciul de final. Scutecele Domnului, așa cum le spuneam noi.
În acea sărăcie uneori lucie, se găsea totuși un strop de speranță, gândul că mâine va fi bine. Era toată familia la masă, sănătoasă, părinți, copii, mulțumind cerului pentru cele câteva momente de bunăstare. Grija zilei de mâine avea să vină neinvitată, făcându-i pe părinți să-și recapete îngrijorările cu care făceau casă „bună”, vorba tatei: „-Sărăcie, ce-ai cu mine? – M-am avut cu tată-tu bine și nu mă las nici de tine!”.
Trimiși la culcare, copiii abia așteptau dimineața, să ajungă la derdeluș pentru săniuș sau pe apa înghețată a gârlei, unde dintr-un lemn sau o bucată de celofan, își faceau „patine”. Ce dacă în râvna pentru săniuș, un pitic mai pica cu sania într-o copcă de gheață? Ieșea de acolo, mergea tremurând spre casă, ajungând la poartă înghețat, aproape statuie de țurțuri. Dezbrăcat imediat de mama, uscat, îmbrăcat cu haine calde și așezat lângă sobă, se minuna că nici măcar un strănut nu-i tulbura liniștea. Ce vremuri? Câte oaze de bucurie peste deșerturi de nevoi!
În Crăciunul de altădată, cadourile nu erau pentru cei săraci, brazii împodobiți nici atât, instalațiile cu beculețe sclipeau doar de după perdelele caselor bogate, nu erau pentru muritorii de rând. De la serviciu, tatăl primea doar de sărbători câte o punguță pentru fiecare copil, în care se găsea o portocală, o ciocolată cu rom și o pereche de ciorapi sau de mănuși. Doar copiii mai sârguincioși primeau de la școală daruri, aduse tot de Moș Gerilă: un trening, o pereche de încălțări, o ciocolată și, rar, rechizite. Orice dar era bine venit. Era totuși o aromă, după care sufletul tânjește, inima suspină. Era… CRĂCIUNUL!
Gheorghe A. Stroia
Slobozia – Urechești, România
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..