Am căutat în mine…
Câmpiile cu soare lipseau,
dispăruseră crinii albaştri,
copacii muriseră de sete,
cumplita arşiţă
uscase pământul
cutremurat, din măruntaie.
Nopţile îşi pierduseră luna,
stelele licăreau a gri-amar,
norii goneau mânaţi de himere
peste cerul cu iz de cenuşă,
bălţile, pline de peşti odinioară,
erau seci şi tari precum piatra.
O lume cu totul străină se lăfăia,
scrâşnind a poteci prăfuite,
din tălpi şi până în creştet.
Coşmarul mi-e viu, dar,
EU NU SUNT AŞA!
În mine nu curg fluvii,
dar bălţile adăpostesc peşti,
nu se-ntind câmpii nesfârşite,
dar soarele mângâie,
din când în când, iarba,
roșul îmbracă,
albastrul cântă,
verdele saltă,
luna e încă sus, acolo,
pe cerul senin, străbătut
de vântul aducător de ploaie.
Se mai nasc, picuri de rouă, încă,
zăpezile se mai aştern, uneori,
nopţile sunt calde şi senine,
iar copacii au, încă, braţele,
încărcate cu flori!
Simt, doar, că mi-e sete,
din ce în ce mai sete,
o sete tot mai aspră,
o sete cruntă, care
mă ucide, deseori!…
Din volumul SETE, în curs de apariție



![]() |
Referinţă Bibliografică |