Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe Constantin Nistoroiu: EMINESCU – TOMYRIS, Regele poeziei şi Regina messageţilor (partea a II-a)

Gheorghe Constantin Nistoroiu: EMINESCU – TOMYRIS, Regele poeziei şi Regina messageţilor (partea a II-a)

Mihail EMINESCU – Regele poeziei universale

 

„Peste tot unde au trecut, paşii Luceafărului

au lăsat urme din pulberea de stele.”

(Mitropolit ANTONIE PLĂMĂDEALĂ)

 

Mihail Eminescu – Profetul Daciei, cum îi plăcea permanent să numească Vatra străbună a Trinităţii româneşti, „fulgerat de ideea unei epopei dacice” (G. Călinescu în exegeza Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 54), a legitimat primordialitatea civilizaţiei traco-geto-dace, între marile civilizaţii ale omenirii, închinând Daciei eroico-legendare, în vremea studiilor de la Viena (1870-1872), 104 strofe-scenarii în cadrul unui proiect de 217 strofe(1302 versuri).

 

Complexitatea şi profunzimea gândirii sale filosofico-teologice, a conferit postulatul conform căreia „totul trebuie dacizat de acum înainte!” – <<Distinguendum est!>>, adică identitatea în care se cuprinde totul, TRECUT-PREZENT-VIITOR.

 

„Orice popor, grăia cu însufleţire şi vibraţie Luceafărul EMIN, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei existenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.” („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 August 1871, p. 1-3)

 

Menirea lui Eminescu a fost întruparea întru naţionalismul şi ortodoxia naţiei sale!

„Eminescu a adus o concepţie sociologică şi de filosofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economice clasei de mijloc dintr-o societate, o înţelegere plină de pasiune a ţăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a românilor de peste graniţe, o dezinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră (corect este mânie sacră, fiindcă ura ucide iubirea, pe când mânia o înteţeşte n.a.), o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism, fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi în ţara noastră.” (Vasile Băncilă, OPERE, Vol. IV, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, ed. îngrijită de Dora Mezdrea, 2006, p. 445-446)

 

Permanent în toată creaţia sa epico-lirico-dramatică, de natură economică, estetică, filosofică, folclorică, lingvistică, pedagogică, sociologică, teologică, l-a însoţit credinţa, adevărul şi dragostea de unitate a poporului său întru Vatra Străbună a Daciei Mari – polul sacru carpato-danubiano-pontic în care şi-a zidit conştiinţa istorică, religioasă şi naţionalistă sub aura profetismului dacic.

 

„Ideea de unitate al Imperiului Bizantin a fost sâmburul – sau mai bine zis direcţia de mişcare a grupului de popoare din triunghiul tracic şi din Dacia. Grecii s-au substituit romanilor, grecilor li s-au substituit turcii, turcilor vor să li se substituie ruşii. Cestiunea e de a nu-i lăsa. Acea idee de unitate trebuie păstrată, trebuie întărită prin deşteptarea elementelor comune din popoare, fie acele elemente de conformaţiune fizică, fie de conformaţiune psihică, fie ele întemeiate pe identitatea radicalului rasei, a tracilor, traco-ilirilor, fie pe identitate de limbă. Dacă nu vom voi nici unul să-i lăsăm, turcul va dispărea prin propria lui slăbiciune, şi o ginte nouă, despărţită poate după limbă, dar una în interesele ei, îl va substitui.”(Eminescu, OPERE III. Fragmentarium. Corespondenţă. Coord. ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas – Chişinău – Moldova, 2008, p. 60)

 

Neputând realiza marele vis al epopeii dacice, Mihail Eminescu a schiţat doar câteva fragmente de epocă, evocate liric precum, Memento mori, Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal (drama istorică în cinci părţi).

 

În anul 1882, Luceafărul nostru a elaborat poemul Gemenii, din care se desprinde rivalitatea acerbă dintre cei doi fraţi Sarmis şi Brigbelu, pe de o parte pentru succesiunea la tronul regal, dar mai cu seamă pentru dorinţa stârnită de frumoasa TOMIRIS, de a-i cucerii iubirea princiară.

 

Brigbelu, fratele cel mic eclipsat de frumuseţea, bunătatea, iscusinţa, demnitatea fratelui Sarmis, principele moştenitor şi mai ales de frica de a-i cuceri şi inima sublimei Tomiris, urzeşte mişeleşte complotul îndepărtării prin asasinat. După sorocul doliului de un an de zile, Brigbelu urcă pe tronul regal, râvnind-o şi peţind-o pe Tomiris preafrumoasa, parcă atrasă hipnotic ca de un vampir.

 

Brigbelu îşi consolidează puterea prin conspiraţia aţâţării deşertăciunii supuşilor. Nunta lui Brigbelu este cosmogonică, cu Zeul între zei Zamolxe, cu regi, cu voievozi, cu nobili şi aştri lucitori. Două personaje umbresc totul în jur, Zamolxe şi preafrumoasa Tomiris… Stafia-Sarmis îl urmează continuu pe Brigbel prin sălile palatului şi vrând să scape de ea, de el, cade în propriul pumnal şi moare.

 

GEMENII

 

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă/ Lumină peste regii cei dacici laolaltă,/ Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide/ Se înşirau în sală sub negrele firide,/ Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit/ C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit…// Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a ta oasă,/ Atunci învie-ntr-înşii pornirea duşmănoasă,/ Invidia şi ura botează-le virtuţi,/ Numeşte-erou pe gâde ca fierul să-i ascuţi,// Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,/ Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,/ Din patimi a mulţimii fă scară la mărire/ Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire// Cu laude mângâie deşertăciunea lor,/ Din roiuri răsăpite vei face un popor…// Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară/ Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară…/ Când iată o femeie mai albă ca omătul,/ Ieşind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,// Priveşte cum din discul de aur iese fum/ Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţumit acum?/ Atuncea el tresare şi ochii învârteşte./ Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:// – O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,/ Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept./ Ca zece morţi deodată durerile iubirii-s/ – Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.// – Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,/ Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă…/Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!/ Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…// Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,/ M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,/ Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,/ Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc…// În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,/ Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic./ În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul Soare,/ În stânga-i şade Luna sfiasă, zâmbitoare…// La mijlocul de masă pe tronu-i şade el/ Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel./ Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru/ Privea-n ochii miresei al cerului albastru./ Frumoşi ca două basme, izvoarele uimiri-s,/ În păru-i lung de aur se învălea Tomiris…// Şi decât toată lumea de două ori mai mare/ În propria lui umbră Zamolxe redispare…/ Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie/ Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;// El mână în uitare a veacurilor turmă/ Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă./ Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă./ De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.// Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-a creat vreodată/ Un chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de fată! ” (Eminescu, OPERE, I.Poezii, op. cit.)

 

Atmosfera nunţii regale se mlădia sub imaginea cosmogonică a marelui profet-zeu Zamolxe şi sub adierea unui romantism hieratic, tulburător. Pentru momentul său Eminescu a substituit-o pe războinica regină Tomyris, care şi-a răzbunat fiul Spargapeithes, cu frumoasa mireasă cu păr de aur, ce-i surâde Cerul din priviri.

 

Eminescu este LIRA sublimă a liricii serafice a sufletului geto-dacoromân!

 

Eminescu este pentru universul poetico-filosofico-profetic o perpetuă REVELAŢIE!

 

„Cuvintele lui au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele. Şi cine n-a descoperit filosofia citind versurile lui Eminescu? Cine n-a înţeles că poate fi şi el poet şi filosof şi că fără poezie şi fără filosofie nu se înţelege nimic din viaţă? Şi cine nu se poate ruga Maicii Domnului pe inspiratele versuri ale lui Eminescu? Eminescu e născătorul nostru de gânduri… Eminescu ni se dăruieşte fără încetare, ca soare de zi, şi răsare de îndată ca Luceafăr de noapte, prelungindu-ne lumina.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu-1997, p. 14-15)

 

În poezia sa profund filosofică, în poemele sale cu adâncimi mistice Mihail Eminescu şi-a scris Biblia vieţii sale, deopotrivă cu Biblia poporului său eminamente ortodox, cu o înaltă clarviziune, întâlnită doar la profeţii isihaşti ca înaintevedere.

 

Mihail Eminescu a fost POETUL-FILOSOF vizionar hărăzit cu darul profeţiei!

 

În acest sens Ştefan Zweig afirma că, „Poetul este un intermediar între Divinitate şi oameni. Poeţii urcă să se adape la al tainelor curat izvor, şi de la temple ca râuri curg apoi în văi, dând roadă pomilor vieţii.” (Scrieri despre Holderlin, apud Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 123)

 

„Eu te fac s-auzi în taină mersul cârdului de cerbi.” (Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 250)

 

„Eminescu era înălţat în cvadridimensional, cea de-a patra formă a existenţei despre care Cantemir scria că este nepieritoare…” (Tudor Diaconu, ibid., p. 123)

 

Imaginea Reginei Tomyris se încarcă de admiraţia Regelui poeziei universale Mihail Eminescu, fiindcă în chipul ei surprinde ipostasa eroică a neamului său legendar, aşa cum Icoana lui „Ştefan cel Mare, constituie un adevărat catarg spiritual al gândirii sale, un ţărm de compensare şi revigorare morală pentru toate suferinţele colective pe care le-a preluat mereu în chip personal. Eminescu a avut un model ideal al realului, în primul rând al celui naţional, al cărui reprezentant simbolic se simţea şi se comporta ca atare. Astfel, aducerea în prim plan a personalităţii reginei Tomiris, femeie luptătoare pentru neamul său şi victorioasă în lupta cu regele persan Cirrus, mare şi celebru războinic, cuceritor al atâtor neamuri, are în mentalul eminescian o valoare simbolică deosebită, cumulativă, alăturând sub învelişul aceleiaşi identităţi feminine, afecţiunea şi admiraţia sa naturală pentru FEMEIE, cu nevoia satisfacerii demnităţii naţionale.” (Lucia Olaru Nenati, Tomiris – emblemă a conştiinţei eminesciene, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

 

În Corola operei eminesciene, Regina Tomyris are corespondenţă cu Cezara, eroina poemului său, împărăteasa, stăpâna unei insule ideale, pe care profetul şi-ar fi dorit-o pentru neamul său preaiubit, în care să se aşeze şi bucuria creaţiei sale.

 

CEZARA era o frumuseţe deplină în care se răsfrângea sublim o armonie perfectă.

„Faţa ei era de o albeaţă chihlimbarie, întunecată numai de o viorie umbră, transpiraţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza dedesupt puţin mai plină, părea că cere săruturi, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma (Giovane, 1544-1628). Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous.” (Eminescu, OPERE, II. Proză. Teatru. Literatură populară. Ed. Gunivas, Chişinău, 2008)

 

Mircea Eliade – una dintre conştiinţele filosofice ortodoxe ale lumii creştine, îl află pe Luceafăr, acolo unde deseori pătrund marile genii, marii profeţi hristofori, în lăcaşul sublim al sinelui, pe meleagurile edenice, răsfoind scrisoarea bătrânului sihastru din capitolul III, al capodoperei Cezara, şi mărturisind că este cu siguranţă, „cea mai desăvârşită viziune paradiziacă din literatura românească.”

 

„Lumea mea este o vale, înconjurată din toate părţile de stînci nepătrunse, care stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pământesc, unde trăiesc eu… În mijlocul văii e un lac, în care curg patru izvoare… În mijlocul acestui lac este o nouă insulă mică cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera, ce am prefăcut-o în casă, şi prisaca mea. Toată această insulă în insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine…” (Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în Despre Eminescu şi Haşdeu, op. cit., p. 12)

 

Insula lui Euthanasius avea ca arhetip Mănăstirea albă sfântă – Biserica cea mare cu 9 altare, situată în „prundul Mării Negre*, în ostrovul mărilor”. (Reicherstorff, Moldaviae Chorografia, sec al XVI-lea; Ilarianu, Tesaurul de monumente. III. p. 134)

*Marea Neagră este de fapt MAREA ALBASTRĂ, precum ochii Reginei Tomyris ori ai fiicelor DACIEI Mari. „Moştenirea” o avem însă de la greci. Ei sunt cei care, pe lângă alţii ne-au adus multe, multe daruri. Grecii, în duşmănie că geţii stăpânii Mării Albastre i-au înfruntat şi i-au înfrânt deseori, au numit Pontul, „axeinos” – „negru”, „neospitalier”. (Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1965, p. 27)

Istoricii noştri (cea mai mare parte) s-au mândrit cu porecla cu care grecii ne-au botezat Marea şi ni l-au impus în cronicile lor ca pe un nepreţuit testament…

 

Niciodată nu mi-a plăcut termenul de Marea „Neagră”, când ea este permanent Albastră. Ea te priveşte ca o mândră Cezară cu părul despletit în valuri de mătase peste mantia princiară, contemplându-şi neliniştile metafizice sub privirea lăuntrică cu ochii mari de peruzea în care îţi desluşeşte misterul, tainele. Chiar şi când se înfurie pe noi ne priveşte tot cu ochii cerului, mai încruntată dar cu reflexe de azur. Nu ştiu de ce mulţi dintre ai noştri, de fapt ai lor…, vor să ne îmbrace numai în negru. Doar necuratul are culoarea de catran ori de smoală.

Cine a impus monahismului creştin ortodox culoarea morţii, când monahismul zamolxian a purtat culoarea purităţii – ALBĂ?!, iar Evanghelia Vieţii întru Hristos arde în lumina ei la fel de serafică şi de ALBĂ?!

 

De ce, „Vlahii negri”, „cara-Bogdan”, Negru Vodă, Marea Neagră etc.?!

 

Prin prund de mare se înţelege o insulă mică în mare. Altariul în care şade Maica Domnului, prinţesa acestui pământ şi neam hărăzit de Dumnezeu, Fecioarei Maria, îndumnezeită a fi Crăiasă a Cerului este de mărgărit. Jeţurile sunt de aur. Scaunul cel mare are 9 picături de soare…

 

Acolo în Insula Leuce sau Albă, azi Insula Şerpilor, care a fost dată de pomană de preşedintele Emil Constantinescu, are denumire după Cimitirul-Pantheon al Eroilor traco-geto-daci, care aveau pe flamură şarpele. Acolo e şi locul unde se afla tumulul lui Achile. (Diodor Sicul lib.II. 47 – Fragmenta Hist. graec. Ed. Didit, II, p. 386; Homer, Iliada II. 681; XVI. 168; Odysseia XXIV. 36 seqq; Pausaniae lib. III. 19. 11)

 

Lacul cu cele patru izvoare era oglinda celor patru fluvii din Rai. „Şi din Eden ieşea un râu, (fluviu) care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe (râuri). Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara HAVILA – VLAHIA, în care se află aur.” (Facerea, 2, 10-11). Raiul biblic este destul se clar şi sigur HAVILA – VLAHIA.

 

Insula, ca manifestare, creaţie, iar dumbrava, peştera, florăria – Grădina din mijlocul Edenului revelează tărâmul transcendent, sinele geniului întru sinele său cel mai lăuntric, care conferă semnificaţiei spirituale o înaltă, mistică valoare ecumenică.

 

Eminescu preface iubirea dintre călugărul Ieronim şi prealumeasca Cezara, într-o contemplare spirituală, o trăire adamică, o reîntoarcere la primordialul Omului din faşa Zorilor aurii ai Creaţiei divine, din paradiziacul acelei sacre Insule Albe.

 

Insula Albă

 

„Insula Albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate,/ Insula-n care străbunii trăit-au în veacuri uitate,/ Doar pescăruşii o ştiu, căci pe albe frânturi de coloane/ Scutură aripa lor în amurg, luminoase broboane;/ Şi, când se duc să se culce în templul Athenei fecioare,/ Sfâşie pânza uitării, ţesută pe sfinte odoare.// Locul e plin de mireasma sfioasei aduceri aminte./ Fete se uită-n fântână de-şi strâng cingătorile-n ţinte./ Poartă cununi de viorele în părul ca luciul de rază./ Flacără-n ochii lor umezi – dorinţa iubirii e trează./ Când se coboară la mal, să se scalde fecioarele-n mare,/ Apa senină se trage-n adâncuri şi valul tresare.// Spuma, uşoară dantelă, le mângâie-n treacăt piciorul./ Lakon pescarul le vede, şi-l arde în inimă dorul./ Toarce Hrysothemius firul subţire şi neted de lână./ Vântul de seară cu cântecul mării în taină se-ngână./ Iese din umbră de cedrii cu ochii-n lumină, Comata./ Când o cuprinde, s-anină de el, ca o trestie, fata.// Tras-am în mare o luntre-aşternută cu mândre covoare./ Hai să căutăm printre valuri, pe marea cu spumele-n floare,/ Insula-n care bătrânii trăit-au în veacuri uitate,/ Insula Albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate.” (Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000)

 

TOMYRIS – Regina messageţilor

 

„Zeiţa Cerului, Sfânta Tomiris.”

(Inelul de la Ezerova-Bulgaria)

 

Graţie celui de-al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie – Iunie 2007, închinat Reginei TOMYRIS, cu largă participare a cercetătorilor din multe ţări şi din varii domenii, istoric, filologic, teologic, filosofic, artistic s-a putut afla ceva mai mult despre ilustra suverană a messageţilor noştri străbuni, spărgând tăcerea istoricilor.

Liviu Pandele aşează regatul messageţilor între „Munţii Urali şi China… La massageţi au existat nume ca Spargapises, fiul reginei Tomyris, poeţi-scriitori ca Rudachi şi Avicena, Mirxas (Mircea) – general din armata bizantină a lui Belizarios.”

(Liviu Pandele, Transilvani –Terra Dacica, Ed. Romprint, Braşov-2005, p. 298-299)

 

Profesorul doctor Mihai Popescu a găsit pe internet 15. 000 de referinţe pentru varianta Tomiris, 35.000 pentru varianta Tomyris şi 50.000 în diversele limbi ale globului. „ Am descoperit că regina messageţilor este revendicată, în diverse forme, de istoria străveche a mai multor popoare şi ţări: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Turcmenistan, România, Rusia, Ucraina.”

(Mihai Popescu, Regina Tomiris – de la internet la Herodot şi invers, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007, p. 4)

 

Nu mai adăugăm la revendicările acestor ţări tomirisene şi unele firme comerciale, emisiuni astrologice, echipe de fotbal, cluburi, restaurante, baruri, sigle etc.

 

Istoriile getului Herodot, Kyropedia getului Xenofon, Persika getului Ctesias, De originae actibusque getarum, 12 vol. ale getului Cassiodorus, sfetnicul lui Theodoric cel Mare, regele ostrogoţilor, Cartea războaielor getului Procopius de Caesareea, Getica getului Iordannes, mărturisesc farmecul universal al suveranei messageţilor.

 

Pe inscripţia de pe Inelul de la Ezerevo, (Bulgaria) s-a descifrat textul incitant şi semnificativ pentru cultura dacoromână universală: „Zeiţa Cerului, Sfânta Tomiris”.

 

Iată darul mărturiei istoricului Iordannes lăsat tuturor geţilor dea lungul timpului.

 

„61. Atunci Cirus, regele perşilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum atestă Pompeius Trogus) a pornit cu un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobândite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la râul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decât să profite de avantajul locului, ceea ce s-a întâmplat.”

„62. Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea perşilor până într-atât, încât şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuând războiul, geţii cu regina lor i-au învins pe perşi şi i-au supus, luându-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul geţilor pentru prima dată corturi de mătase, iar regina Tomiris, mărindu-şi victoria şi făcându-se stăpână pe atât de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor, cu numele luat de la Sciţia cea Mare, a construit o cetate pe ţărmul moesic al Pontului, numind-o TOMIS, de la numele său.”

„63. Apoi Darius, fiul lui Histaspe, regele Persiei, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor, rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, geţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon până la Bizanţ, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8.000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunăre să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia neavând încredere că teritorul Mysiei (Moesiei) va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cât de puţin pe el.”

„64. După moartea lui, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de 700.000 de ostaşi şi 300.000 de auxiliari, precum şi 1200 de corăbii rostrate şi 3000 de vase de transport, pornind la război împotriva geţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă, că a şi fost învins de curajul şi dârzenia adversarilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale, fără să dea vreo luptă.” (Scurt rezumat al getului Iordanes după Chronica…getului Cassiodor).

 

După căderea Constantinopolului, graţie şi Occidentului pseudocreştin, erudiţii apuseni redescoperă în istoriile anticilor geţi celebritatea Reginei Tomyris, incluzând-o în operele istorice, literare, artistice ale Renaşterii, devenind astfel eroina unor tragedii, compoziţii muzicale, tablouri ce se păstrează în muzeele din lumea întreagă.

 

Dante Alighieri, Voltaire, Shakespeare, Eminescu, M. Eliade, L. Pandele i-au onorat cu geniul lor apoteoza, chipul ei frumos, angelic în capodoperele lor nemuritoare.

 

Timpul a aşezat lângă Regina Tomyris, zeiţe şi celebrităţi precum Artemis, Diana, Dochia, Sybil, Esther, Beatrice, Laura, împărătesele Elena, Irina sau Ioana d’ Arc.

 

La Galeşu – Poarta Albă, judeţul Constanţa, arheologul Radu Florescu a descoperit două diademe tronconice de aur, cu diametrul de 19,2 cm., şi înălţimea de 15,2 cm., „aparţinând curţii regale a Reginei Tomiris.” (Luca Manta, Coifuri regale şi hotare de pământ la geto-daci, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

 

Tomyris era asemuită cu regina amazoanelor de mai târziu Talestris, căreia Iordanes îi spunea „Getarum regina”. Paulus Peter Rubens a pictat-o ca „Tomiris, regina sciţilor”, devenind celebru. Mattia Preti i-a atribuit un portret eminent reginei Tomiris, iar compozitorul Musaev a scris magnificul balet „Tomiris”. Într-o frescă a lui Andrea del Castagno, descoperită în 1847, între femeile ilustre, pe care el le-a adunat la un loc, spre a fi admirate de lume, locul central îl ocupă regina Tomyris. (Josephine M. Dunn, Andrea del Castagno’s Famous Women: One Sibyl and Two Queens, Zeitschrift fur Kunstgeschichte,58 Bd., H.3., 1995).

 

Chipul frumos, armonios şi princiar al Reginei Tomyris a făcut celebre stampele Renaşterii italiene, flamande, franceze, germane, chiar până şi-n extrema Asie.

 

Perşii îi numeau pe messageţi nebiruiţii Sakâ, grecii îi adulau ca pe Skythai, chinezii îi preţuiau ca pe eroii Sai, iar egiptenii îi venerau ca gimirru – cimerieni.

 

Cimerii, celtosciţii – ramura de sânge a sciţilor, aflaţi la polul nordic al lor, popor puternic, iute la mânie, dar cântărind cu măsură, ca oltenii…, care în timpurile străvechi cutreieraseră şi cuceriseră uşor Asia. (Strabon XI.7. 2.)

 

În capodopera italiană „La Divina Comedia”, nemuritorul poet Dante Aligheri dă nemurire versurilor care răsfrâng chipul faimoase, temerarei regine messagete: „Mostraba la ruina y el crudo estrago/ que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro:/ Sangre quisiste, y yo de sangre te harto.” (Apud Viorel Patrichi, Tomiris, justiţiara lumii vechi şi amazoanele, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

 

Cerută în căsătorie de cel mai puternic monarh al acelei vremi Cyrus cel Mare, cea mai frumoasă femeie getă – regină i-a răspuns: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge.” (Herodot, Istorii)

 

Cyrus în persana veche, farsi, se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev şi a domnit între 576-529 î.Hr. În prima parte a bătăliei Cyrus a reuşit să-l captureze pe fiul reginei Tomyris, Spargapises. Cezara messageţilor i-a cerut paşnic înfumuratului Cyrus să-i elibereze fiul şi să nu trecă fluviul Sîr Daria.

 

Năvălitorul persan i-a ignorat înţelepciunea. Profeţia reginei amazoane s-a împlinit. S-a pregătit cu răbdare de luptă, de apărare, de atac, şi a înfrânt zdrobitor armata lui Cyrus, pe care l-a capturat în atacul frontal, l-a decapitat şi i-a aruncat capul într-un cazan plin cu sânge dintre persanii capturaţi, ca să se sature…, aşa cum i-a prezis.

 

Pelasgii-messageţi-erau luptători dârzi, atleţi neînfricaţi, neîntrecuţi arcaşi, iscusiţi mânuitori de lance şi sabie, faimoşi pedestraşi şi cei mai rapizi călăreţi ai lumii antice.

 

Un alt episod, rămas nemuritor a fost o altă confruntare celebră dintre aceeaşi messageţi şi aceeaşi invadatori, perşii lui Darius I (522-486), petrecută în anul 514 î. Hr., avându-l ca monarh pe „Ene Basarab, cel care respinge agresiunea din 514 î.Hr. împotriva lui Darius, rege persan şi faraon egiptean; ce făcea parte din Casta IO de Dâmboviţa.” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv, Craiova, p.154)

 

Despre regele get Ene Basarab, savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, analizând cuvântul, stabilea că prin „Saraba” se înţelege casta dacilor. Era Casta IO.

„Basaraba este cuvântul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor.”

(„Corpus Inscr. Latinarum”, III, nr. 1585, p. 57)

 

Rădăcinile Castei IO se găsesc în numele ION, Protopărintele omenirii, IOAN de Buciuleşti-Tetoiu-Vâlcea, atestat cu peste un milion optsute de ani î.Hr.

Semnificaţia Castei IO a primit şi girul autorităţii Mântuitorului HRISTOS, Zic vouă: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât IOAN!” (Luca 7,28)

 

Casta IO a rămas sceptrul autorităţii suverane care însoţeşte titulatura oricărui monarh creştin ortodox dacoromân, IO Burebista…, IO Mircea…, IO Alexandru…, IO Ştefan…, IO Mihai…, IO Basarab…, IO Brâncoveanu…, IO Cuza… şi atât!

 

Nihil sine Deo!, intră în altă compoziţie, cea a detronării lui Dumnezeu şi a uzurpării suveranităţii poporului drept măritor creştin, de către monarhii străini de pământul şi cerul Naţiei, satrapii care au vlăguit şi despuiat poporul creştin de bogăţiile trudei lor peste care împrejurările şi planurile Ocultei ni i-au impus destul de nefast o vreme…

 

În Cartea a IV-a a Istoriei sale, Herodot mărturiseşte că în faţa covârşitoarei armate persane, un sol get a adus mesajul simbolic al ţării sale, determinând retragerea miraculoasă a perşilor. Magul a lăsat darurile în faţa lui Darius, „O pasăre, un şobolan, o broască şi cinci săgeţi”, spunându-i: „Darius, du-te şi plânge!”

 

„Perşii întrebară pe purtătorul acestor daruri cu ce gând au fost trimise. Crainicul răspunse că nu i s-a poruncit altceva, decât să le dea şi apoi să se depărteze cât mai repede. Totodată le-a cerut perşilor să tâlcuiască singuri, dacă erau iscusiţi, ce voiau să spună acele daruri. Auzind acestea, perşii ţinură sfat.” (Herodot, IV, 131)

 

Gobrias, unul dintre înţelepţii persani a scos la lumină taina darurilor: „Dacă nu vă faceţi paseri să zburaţi la cer, sau nu vă faceţi şobolani să intraţi în pământ, sau broaşte să săriţi în baltă, n-o să vă mai întoarceţi înapoi, ci veţi muri străpunşi de aceste săgeţi.” (ibid., IV, 131)

 

Ultimatumul messaget a fost convingător pentru perşi, mai ales că le era proaspăt în memorie dezastrul catastrofal în care s-a prăbuşit Cyrrus cel Mare cu întreaga sa armată în bătălia cu bravii messageţi ai Reginei Tomyris.

 

Peste fruntea ei naltă, strălucitoare a anotimpurilor interioare întrupate ca stări de spirit ce ocrotesc destinul, trecea din când în când câte un nourel alb, tors din caierul de lână al cerului bleumarin, aşternând pe chipul ei angelic de Diană ori de Venus, o muzică sublimă cu suspinuri catifelate de ape argintii, primenite în fioruri metafizice, ce răsfrâng în jurui o profundă mirare, ca trăirea unei clipe desprinse din miracol.

 

Regina TOMYRIS a rămas în nemurirea cosmică efigia FEMEII Dace, o regală a curajului, a demnităţii, a frumuseţii, a gloriei militare şi a măreţiei unui Neam mare – Simbol al vitejiei, al onoarei, al izbăvirii întru apărarea suveranităţii, suzeranităţii şi libertăţii naţional-religioase a vechiului Regat messageto-trac!

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

5 Februarie 2022

+ Sf. Mc. Agata şi Teodula

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather