Renăscut
Tu, bestie a minții, născută din străfundu-mi,
Apus-ai peste mine, lăsându-mă să curg,
Cascade pribegite pe lacrimi de amurg
Ce varsă în neștire, durerile-n adâncu-mi,
Cu roadele-i în pârg…
Atât de multe-au curs, că nu mai știu cum, oare,
Pe ochii-mi ceruiți, culori respiră, încă
Și-atâtea au crăpat, în cale, orice stâncă,
Creând o lumânare ce arde în candoare,
Întreaga lumii luncă…
Legați-mă de flori, la pieptu-mi să le strâng,
Să-nmoi betoane-n jur și anii ce-or să vină,
N-aveți de mine griji, mai am o rădăcină…
Lăsați-mă să mor… lăsați-mă să plâng…
Durerea-mi pe rășină…
Cu ea, aprinse răni să ung… s-astup rănile toate,
Să fac din ea acoperiș pe lacrimi de cerneală,
Așa cum e, să-mi fie glas și trupului, o boală
Ce curge încă-n vene lungi, pe ceru-mi, răsfirate,
Cerând încă o coală…
Tu, bestie a firii ce firea-mi o frământă,
Ai rupt din mine clipe, hrănindu-ți grele viciuri
Ce-au fost pentru un suflet, năpaste între biciuri…
Acum, tu, stai o clipă, tăcerea mi-o ascultă,
Căci am și alte visuri…
Din rănile și spinii ce-ai pus sub talpa-mi dulce,
Crescut-au astăzi ramuri, mai ‘nalte decât tine
Și flori și iarbă blândă și munți printre coline
Și clinchete de rouă ce nu mai vor s-arunce,
Durerile, spre mine…
Acum, din frânte lacrimi, se tremură-a mea cioată,
Din sine, izvorând, un mugur de lumină,
Călit în focul nopții… și-adânc, în rădăcină,
Crescând în lume-un astru cu inima curată…
Un munte în grădină…
Se-ntreabă cerul lunii ce-am fost și cine sunt,
În sine, renăscut din propria cenușă,
Făcând din lacrimi, scut, pănușă cu pănușă,
Făcând din stele, porți, să crească pe pământ,
A bestiei, păpușă…
N-ai grijă, însă, tu, nicicând nu o să doarmă,
Mereu îl va iubi pe cel ce coala unge,
Căci numai din dureri, iubirea va învinge
Și numai din iubiri, durerile se sfarmă…
Făcând, astfel, pământul să tremure a larmă,
Văzând cum din abisuri, o bestie mi-e armă,
Creion și coală dulce… pe strania sa karmă,
De-a fi în veșnicie… o bestie ce plânge…
Gherase Laurențiu Cristian


