În tremur surd de clopoţei,
Un ghiocel din bucla ta
(Între atâţia ghiocei)
A fost sădit de mâna mea.
Mi-aduc aminte când, sfios,
Silabiseam întâiul “mama”,
În timp ce dumneata, ritos,
Îmi aureai de zor arama.
Şi ghiocelul meu creştea
Alături de-alţii, peste timp,
Până ce buclele-ţi de nea
Ţi-au arcuit pe creştet nimb.
Abia acum, necontenit,
Un ghiocel, ca-n vis, mi-ngână
Că mersul nu mi-ar fi pornit,
De n-aş fi fost purtat de mână.
De-aceea azi, de Sărbătoare,
Un şcolărel, în trup îmbătrânit,
Îţi cere-ndatorat iertare,
Cumva, de ghiocelul te-a rănit.


