ÎN DIALOG CU INIMA… DUMITRU GĂLEȘANU

 Interviu cu poetul DUMITRU GĂLEŞANU sau Câteva precizări despre o nouă viziune asupra metafizicii poetice

(interviul a fost inclus în volumul ZODIA LUMINII – duplex eseistico publicistic, Gheorghe A. Stroia, Armonii Culturale)

Dumitru Găleşanu este, fără urmă de îndoială, una dintre vocile poetice româneşti puternice ale începutului de mileniu. Universul său liric este unul de factură specială, fundamentat pe o ideatică şi o taxonomie riguroasă, disciplinată, o măsură aproape perfectă a formelor şi nuanţelor. Prezenţa poetului vâlcean în paginile MERIDIANE LIRICE – Antologie universală a poeziei româneşti contemporane (124 de poeţi contemporani) ne onorează, bineînţeles, alături de nume de certă valoare, dintre care amintim pe Eugen Dorcescu, Cornel Boteanu, Cristian Petru Bălan, Cezarina Adamescu, Speranţa Miron, Ion Căliman, Titu Dinuţ, Emil Druncea, Anatol Codru, Valeriu Cercel, Ionuţ Caragea, Victor Sterom, Traian Vasilcău, Alexandru Anca, Lucian Gruia, Severin Constantin, George Roca, Georgeta Resteman, Ştefan Doru Dăncuţ, Baki Ymeri, George Peagu, Alexandru Anca, Al. Florin Ţene, Mariana Zavati Gardner, Nicolae Nicoară Horia, Ion Ghera, Valentina Becart, Leonard Ancuţa, Florica Bud, Viorela Codreanu Tiron, şi lista ar putea continua cu multe alte nume.

Mai mult, am simţit că poetul vâlcean ne poate furniza date preţioase despre starea actuală a literaturii şi, în speţă, a culturii române contemporane, dar şi despre propria-i persoană care, de departe, se vădeşte a fi interesantă, erudită, cu un acut simţ al măsurii şi peste toate acestea, dăruită cu talent şi înzestrată cu lumina iubirii şi recunoştinţei faţă de oameni. Vom încerca să pătrundem în acest univers special, ţesut în jurul unui om special, de la care avem deja certitudinea acordării în exclusivitate a acestui interviu. 

Gheorghe A. Stroia: Apreciem că, extrem de ocupat fiind, găsiţi răgaz să scrieţi, să creaţi, să faceţi în numele literaturii multe lucruri frumoase. Stimate domnule Dumitru Găleşanu, vă mulţumim că aţi acceptat să răspundeţi întrebărilor noastre!

Dumitru Găleşanu: În vremea de azi, ca şi în informul timpului dintotdeauna, omul va fi rămas profund ancorat preocupărilor sale ancestrale, cele care ţin de firescul nemijlocit al nevoilor strict existenţiale, iar aceasta independent de gradul şi de nivelul de trăire şi percepţie cu care fiecare dintre semeni a fost dăruit de la natură, însă, până la urmă, resorturile intime şi dorinţa personală de implicare socială ne conduc invariabil pe acelaşi făgaş, al unei aventuri pe cont propriu, pe care nicio clipă nu-l putem disocia de sângele „pântecelui matern” al realităţii înconjurătoare, din care ne extragem esenţele universale.

Este fără îndoială că, pe măsura evoluţiei vieţii şi a nevoilor omului ca om în societatea contemporană, în marea vibraţională în care trăim, timpul – ca dimensiune a lumii materiale, dar şi în plan subiectiv – a devenit şi tinde în continuare să devină tot mai „rar”.

În acest context, dacă fiecare ar conştientiza că firul ultra-subţire al propriei vieţi se desfăşoară o singură dată, în existenţa de-acum, şi fără putinţă de reîntoarcere în aria mundană, dat fiind că detaliile organizării materiei şi energiei se schimbă perpetuu doar la nivel fizic infinitezimal, aceasta determinând ca în marea carte a naturii şi legităţile după care ne conducem să-şi păstreze în esenţă aceleaşi caracteristici, eu înclin să cred că dintr-o altă perspectivă ne-am putea construi destinul şi altfel am fi nevoiţi să concepem modul în care ne drămuim libertatea asumată în limbajul cunoaşterii lumilor, universal.

Afirmând exigenţa edificării şi receptării operei de artă prin raportare la „spirit” şi „fiinţare”, eu având convingerea că rolul creatorului (poet, scriitor, filosof) nu poate fi limitat doar la acela al unui simplu deţinător şi interpret pasager al unor emoţii, sentimente şi/ sau experienţe, în legătură cu fapte de viaţă şi trăiri general-umane, fără a abdica de la principiul că opera de artă trebuie să fie una implicată în viaţa comunităţii, găsind că în limbajul poetic este mereu locul potrivit pentru abordarea filosofică a tuturor aspectelor cu care fiinţa umană se confruntă, am considerat că, oricât de ocupat aş fi (şi sunt!) pe palierul carierei profesionale, nimic nu mai justifică amânarea de mă implica în acest domeniu al creaţiei spirituale, o mai veche pasiune: cu rezonanţe adânci, personale.

Gheorghe A. Stroia: V-aş ruga să ne spuneţi câte ceva despre originile dumneavoastră, mai mult, despre copilăria dumneavoastră.

Dumitru Găleşanu: Astfel cum am scris într-unul sau două poeme din cărţile mele (substratul operei scrise, în foarte multe privinţe, rămânând şi unul cu caracter autobiografic): „m-am născut sub decembr’e/ un cer de lumină şi frig”, mai precis: „Era 5 decembrie 55,/ dimineaţa `n jur de 5,/ pe când mă năşteam/ să fiu copilul cuiva(…)/ în locul etern –/ sub ochiul de stea(…)”, părinţii fiind Aurica şi Ion Găleşanu, truditori ai pământului, atunci ca şi acum, în locul naşterii mele – din comuna Tia Mare, judeţul Olt.

Acestea sunt originile fiinţei mele, cu care mă mândresc, şi locul de unde am plecat cândva întru devenirea mea ca om, într-o perioadă istorică nu tocmai facilă. Mă refer aici la faptul că, în acele vremuri, localitatea natală situată fiind într-o zonă agricolă, de şes, undeva în sudul ţării, pe malul drept al râului Olt, în aval, aproape de vărsarea lui în Dunăre, nici ea nu avea cum să scape tăvălugului „colectivizării” anilor 1960-1962, aşa încât, deşi eram unicul copil al părinţilor, resursele materiale ale familiei se situau adesea la limitele subzistenţei, asigurate din veniturile cu greu realizate în sistemul cooperatist.

Aşadar, copilăria mi-am petrecut-o în acelaşi mediu rustic auster – de care nu m-am plâns niciodată -, chiar mi se părea că aşa este normal să fie într-o ţară „eminamente agricolă”, cum dascălii ne spuneau la şcoală, însă nutrind speranţa că vor veni şi vremuri mai bune. Prin urmare, am urmat cursurile primare şi gimnaziale în cadrul „Şcolii Generale cu clasele I-VIII” din satul Potlogeni, com. Tia Mare, jud. Olt, unitate construită prin efortul „colectiv” al localnicilor, ca şi „căminul cultural” comunal, acesta din urmă cuprinzând şi o bibliotecă foarte valoroasă la acea vreme, aşezăminte de care am profitat cât am putut.

De fapt, în afară de educaţia primită de la părinţi în „cei şapte ani de-acasă” (în cazul meu numai 6, pentru că nu împlinisem încă vârsta legală când m-am înscris la şcoala din sat), aceste două mici „instituţii” au fost primul reazem în descoperirea „universului literelor”. Copilăria reprezintă pentru mine un nepreţuit dar al existenţei şi rămâne, încă, limanul de care nu-mi doresc nicicând să mă îndepărtez, ca un intermundia al celor mai frumoşi ani.

Gheorghe A. Stroia: Există în viaţa fiecărui om o vârstă a multiplelor descoperiri, pe care ni le însuşim pentru toată viaţa. Acestei vârste îi asociem, de obicei, adolescenţa. Ce  vă  amintiţi  despre acea perioadă, bănuiesc, unică pentru dumneavoastră?

Dumitru Găleşanu: Vârsta „marilor” descoperiri în viaţa oricărui om, prefer să cred că începe întotdeauna foarte devreme, atunci când ajungem să facem primii paşi, la propriu, fără a mai fi susţinuţi de cei care ne-au dat viaţă, tot astfel cum şi omul s-a desprins din rândul primatelor abia atunci când şi-a apropriat mersul biped, în poziţie verticală, dar în acelaşi context, mă mărginesc să afirm că în vârstele omului există o epocă a descoperirii propriei lui fiinţe, ca fiinţă universală (cosmică), în revelaţia sa existenţială – prin Cuvânt.

Sunt de acord cu dumneavoastră că, de obicei, asociem această vârstă, a multiplelor „descoperiri”, cu vârsta adolescenţei, numită de-altfel şi „vârsta marilor întrebări”, dar, pentru mine, aşa cum am precizat, informaţiile despre lume şi viaţă dobândite în prima copilărie şi cele care au urmat, mai ales după ce am avut posibilitatea unui acces efectiv la cunoaştere prin intermediul literelor, printr-o lectură asiduă şi pasionantă în acei ani, când (şi veritabil autodidact fiind), unii profesori mă considerau „un copil matur”, au fost esenţiale, deschizându-mi noi orizonturi şi trăiri umane pozitive, îndreptate către frumos.

Altfel, condiţiile materiale nu mi-au permis mai nimic din ceea ce mi-aş fi dorit, chiar şi în vacanţe trebuind să-mi ajut părinţii, în arşiţa soarelui, pe câmpul nesfârşit, sau lucrând, ca şi alţi copii, pentru câteva „procente” sau pentru câţiva lei, de dimineaţa până seara, fie la cooperativa agricolă din localitate, fie la o fermă agricolă de stat, la zeci de kilometri. Nu era, pe-atunci, timp de distracţii şi călătorii, astfel că prima deplasare spre lumea largă şi pe cont propriu s-a produs abia la 13 ani şi jumătate, cu trenul, pe ruta Corabia-Slatina.

Îmi amintesc şi acum, cu emoţie, că era momentul când încercam să răzbat în viaţă, că plănuiam să mă înscriu la o şcoală de stat, să capăt o calificare şi să-mi schimb condiţia. Până la urmă, drumurile m-au dus un pic mai departe, la Craiova, în cetatea Băniei, unde, între 1970-1973, am urmat o şcoală profesională din cadrul „Grupului Şcolar de Chimie”, lucrând în producţie după absolvire, pe bază de contract, urmare a repartiţiei obţinute, la Centrala Industrială de Produse Anorganice Râmnicu Vâlcea (ulterior S.C. Oltchim S.A.).

În aceste condiţii, Râmnicu Vâlcea este localitatea care m-a adoptat în mod natural, aici mi-am stabilit domiciliul permanent, aici am urmat cursurile liceale (Liceul de Matematică Fizică „Vasile Roaită”, devenit Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, şi tot aici mi-am întemeiat o familie: soţia – Gabriela şi copiii – Liviu-Gabriel şi Liviu-Florian. Până a mă căsători, efectuasem şi stagiul militar obligatoriu la o unitate de aviaţie – 01898 Bucureşti – Otopeni, subunitatea Protecţia Navigaţiei Aeriene, din cadrul M.Ap.N. şi absolvisem Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Descoperirile „în universul literelor” şi în planul lumii reale s-au ţinut lanţ şi după aceea. Iar aceasta pentru că, astfel cum spunea Oscar Wilde: „trăim cu toţii în noroi, dar unii se uită la stele“, eu fiind dintre aceia care, din anii copilăriei, n-am încetat să mă uit la stele.

Gheorghe A. Stroia: Când a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu poezia şi în ce împrejurări s-a produs ea?

Dumitru Găleşanu: Privind retrospectiv, o analiză de substanţă a parcursului vieţii şi a trăirilor mele cele mai consistente de până acum mă conduce la concluzia că, fiind o stare de spirit, poezia s-a născut parcă deodată cu mine, n-am nicio îndoială în această privinţă, moştenind în mare măsură sensibilitatea nativă şi trăsăturile fine de caracter ale mamei.

Este adevărat că, în universul sensibil al lucrurilor, poezia nu se înfăţişează la chip (ca act al creaţiei) deodată cu fiinţa acelui care este el însuşi purtător al ascendenţelor matriciale. În această ipoteză şi, în lipsa unor perspective care să ne mijlocească raportul direct cu opera de artă, poezia fiind purtătoare de sensuri în chiar spaţiul deschis prin câmpul energetic vital al simţirii, înclin să cred că ea se manifestă contextual în adevărul propriu, prin evocarea realităţii vieţii, având un loc privilegiat în fenomenologia spiritului, ca  „mesajul” sa ajungă la sufletul omului, trecând prin filtrele judecăţilor estetico-filozofice. În ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să „fixez” în spaţiu-timp prima întâlnire cu demersul creativ în această dimensiune a existenţei mele, ar trebui să mă întorc departe în trecut, şi tot sub cerul albastru al copilăriei, despre care am pomenit la începutul dialogului, iar aceasta pentru că, în mai mare măsură decât nesfârşirea bolţii cereşti sau nesfârşirea verde a câmpiei oltene, unde am apucat pentru întâia oară să zburd, la vârsta de 5 ani, când mi-am însoţit părinţii cu carul, ei lăsându-mă liber să înot în marea spicelor de grâu – moment relatat mai târziu în poemul „Amintirea ţărânii” (în Emoţii în Multivers), nimic nu mi-a înviorat într-atât de mult sufletul, nealterat încă de „efectele” noi ale civilizaţiei.

În rest, am cochetat intens cu poezia, dar numai ca „efect” al trăirilor mele autentice, al unor simţăminte pe care am avut şansa să le descopăr în „planul” vibraţional al iubirii, în concretul vieţii mele de mai târziu, şi în lipsa cărora nu m-aş fi încumetat să caut calea dreaptă de a intra pe liniile sale spectrale – locul unde există doar pace, armonie şi lumină.

Gheorghe A. Stroia: Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

Dumitru Găleşanu: În primul rând, înainte de a răspunde acestei întrebări de prim ordin, vă rog să-mi permiteţi să relev împrejurarea că, între moştenirile după natură, transmise de părinţii din părinţi în filigranul apetenţelor mele social-culturale şi individuale, ca un corolar al minunii că sunt, cum tot omul de altfel, de când mă ştiu, s-a întâmplat să existe în structura mea sufletească şi caracterială, o nestăvilită dorinţă de cunoaştere a limitelor fiinţei proprii şi ale mediului natural înconjurător, chiar independent de spaţiul fizic-social ambiental în care temporar m-am aflat pe parcursul vieţii şi indiferent de cursul evoluţiei personale, aceasta fiind premisa de esenţă care a condus ca profilul vivenţial să mi se contureze, din ce în ce mai mult, ca având un pronunţat caracter reflexiv în plan existenţial, dintotdeauna fiind (pre)dominat de aceeaşi sete de cunoaştere, spre absolut.

Din această perspectivă, autocunoaşterea în cadrul orizontului nostru de particule constituind însuşi scopul final al omului cunoscător din toate timpurile, dar şi cel mai greu de realizat pentru fiecare dintre semeni, îndeplinirii acestui obiectiv fiindu-i subsumate eforturile de milenii ale umanităţii, indiferent că mijloacele de expresie utilizate de-a lungul existenţei s-au situat, fie în sfera ştiinţelor exacte ori umaniste, fie a religiei, filosofiei sau artei, este fără îndoială că menirea esenţială şi bogăţia cea mai de preţ a fiinţelor înzestrate cu raţiune nu poate fi decât de a-şi depăşi încontinuu limitele, dar concurând împreună la propăşirea binelui, a echilibrului şi a fericirii pe acest pământ.

În consecinţă, făcând recurs la trecutul istoric, mai mult sau mai puţin îndepărtat, inclusiv pe tărâm literar-artistic, dar şi la experienţa simţirilor şi gândirilor proprii, susţin până la capăt că, în iluzia versatilităţii corpului fizic prin mendrele trecătoare ale materiei, poezia, este şi rămâne o formă universală, cu totul specială, de structurare lăuntrică a cunoaşterii lumii reale înconjurătoare, şi a destinului asumat creativ de către inteligenţa însufleţită. Pentru mine personal, limbajul liric reprezintă o modalitate concretă şi, totodată, cel mai la îndemână instrument al sensibilităţii cu care am fost dăruit, pentru a mă defini ca om, în sensul cunoaşterii în profund, un minunat prilej de reflecţie asupra trăirilor, emoţiilor, sentimentelor şi stărilor de spirit, de la un moment dat la altul, în forma denumită poem.

Dincolo de chipul nevăzut al poeziei: nimic altceva decât  iluzia trupului îmbibat de esenţele cosmice universale, de aspiraţii şi nevoi lăuntrice pur omeneşti, o rază singulară de lumină de pe promontoriul căreia noi putem întrezări încă impulsul primar, care dintru început ne-a generat simplitatea fiinţării în coordonatele lumii materiale, pe care îl putem pipăi cu simţurile hipersensibilizate, prin algoritmul detaliilor forţei noastre spirituale.

Gheorghe A. Stroia: Se ştie, deja, că fiecare creaţie a dumneavoastră, poartă în ea un mesaj, o chemare la iubire, la frumuseţe interioară, un îndemn spre evoluţia fiinţei către sferele înalte ale spiritului şi, de ce nu, cunoaşterii. Ce doriţi să transmiteţi cititorilor prin lirica dumneavoastră specială?

Dumitru Găleşanu: În contextul celor deja arătate anterior, nu consider că lirica mea este una specială, desprinsă de contingent, mă refer aici la forma grafică întrucâtva aparte, personalizată, a poemelor dintr-o carte sau alta, dar şi la modalitatea de expresie intrinsecă a trăirilor şi a ideilor de substanţă pe care acestea din urmă se străduiesc, întru adevăr, să le reflecte. Aceasta, câtă vreme nu renunţăm la ideea că poezia rămâne şi ea o ştiinţă a cunoaşterii. Dialectica fiind însăşi metafizica (în sensul ei primar, de ontologie), să reţinem că, astfel cum spunea cândva şi Vasile Conta, metafizica este atât ştiinţă, cât şi „poezie ştiinţifică”.

Ce altceva mi-aş dori să transmit cititorilor, cu care eu sunt în dialog permanent, ce altceva decât ceea ce le este destinat în limbajul de suflet al poemelor mele? Restul nu depinde decât de cititor: cu condiţia ca să fie animat-receptiv şi dacă se regăseşte în ele! Mi-ar plăcea, însă, ca măcar poemele având ca personaj principal Suverana Iubire (cea care este echivalentul Facerii Însăşi) să fie la înălţimea percepţiei destinatarului de drept.

Gheorghe A. Stroia: Sunteţi un om de litere, un poet cu o mare vibraţie şi simţire pentru frumos. Din acest punct de vedere, având în vedere funcţia pe care o deţineţi (cea de judecător la tribunal), aş dori să ne spuneţi cum participă poetul Dumitru Găleşanu la viaţa social-literară a urbei sale? Există implicări în acest sens?

Dumitru Găleşanu: Din păcate, în prezent, nu sunt afiliat la vreo asociaţie de profil, fie ea de interes local sau naţional, iar meseria pe care o profesez de aproape 24 ani împreună cu activităţile adiacente sunt de natură să-mi acapareze cea mai mare parte a vieţii mele active, puţinul timp liber de care dispun fiind afectat în cadrul strict familial, cât şi pentru mişcare (practic tenisul de câmp) sau realizarea unor proiecte autodidacte.

Precizez că nu resimt lipsa acută a unor atari implicări în viaţa social-literară, mai ales că nici nu mi-am dorit să dobândesc statutul de scriitor, de membru al vreunei asociaţii/ ligi scriitoriceşti, am deja o meserie şi nu urmăresc să capăt glorie, venituri sau alte privilegii.

Îmi place şi ţin foarte mult la această independenţă şi libertate a spiritului meu, încetăţenite (se pare) în structura interiorului sufletesc din exemplul îndelung urmat în cariera profesională, iar până la urmă, chiar şi în domeniul creaţiei literar-artistice sau filosofice, fiecare autor are drumul său. Oamenii de artă au un rol social, iar faptul că am publicat înseamnă şi o implicare socială. Am scris atât timp cât am simţit că am ceva de spus, iar când bunul simţ îmi va spune că trebuie să mă opresc, o voi face fără un regret.

Gheorghe A. Stroia: Am descoperit în poezia dumneavoastră un întreg univers ştiinţific, pe care se mulează idei noi, gânduri împletite în florilegii de cuvinte. V-aş întreba, de unde interesul pentru formulările lirice pornind de la unele concepte ale fizicii cuantice (bosonul lui Higgs, ecuaţia lui Schrödinger, formulele de imprecizie ale lui Heisenberg)?

Dumitru Găleşanu: Cum vă spuneam, stimate domnule George Stroia, pentru a fi capabile de a trezi interesul celorlalţi, formulările lirice (dar şi în proză – nu există o deosebire între ele), în opinia mea, ar trebui să pornească în mod imperios necesar de la nevoia elementară de cunoaştere a lumii, în genere şi de autocunoaştere a omului (iarăşi nu văd o deosebire între termeni, cât timp autocunoaşterea vizează însăşi realitatea materială din interiorul orizontului nostru de particule), fapt care implică raportarea universului interior la universul exterior.

Creaţia lirică este doar una dintre chipuirile prin care autorul încearcă să le surprindă în scris, în funcţie de trăirile sale imediate şi nemijlocite, o modalitate de a da chip ideilor care îl animă ca şi fiinţă cunoscătoare, cu forţa sufletului tranzitoriu dintr-o lume într-alta. Subiectul şi obiectul creaţiei intelectuale îl priveşte pe fiecare a creator în parte, ele fiind apanajul exclusiv al celui care îşi asumă acest demers întru arta cuvântului, exprimându-l finalmente ca om, ori  ca  simplu  trăitor pe

undele nesigure ale unui curent literar sau altul.

Poezia implică o nevoie existenţială, aparte, a sufletului celui care o trăieşte ca atare, iar poetul revendică el însuşi un spirit liber, de boem, ipostază în care rămâne proprietarul acelor teme pe care le expune publicului după stilul, recuzita şi muzica propriilor simţuri.  Sunt conştient că limitaţia de principiu pe care o comportă versul metafizic nu poate veni decât dinspre raţiunea auto-cunoaşterii, că el devine purificator când izvorăşte din iubire. Totul se petrece înlăuntrul cuvântului, iar în iubire nu pot exista praguri şi limite impuse.

În plan personal, întrucât spaţiul literaturii universale nu poate fi decât unul singur, la un anumit moment al vieţii, cu siguranţă în anii cei mai tineri, m-am simţit atras de forţa magică a cuvântului scris, o forţă venind irezistibil parcă mai mult din pulsiunile subconștientului decât din dorinţa deşartă de-a accede la porţile nemuritorului „Cuvânt”. Pe acest palier al cunoaşterii, pornind de la faptul că dintotdeauna am trăit viaţa ca pe o emoţie, fiind astfel cu precădere atras de metafora trăirii, dar şi de la faptul că în drumul căutărilor şi frământărilor din trecut, fizica şi metafizica au constituit repere de neînlocuit în formarea ca om, chiar dacă poezia mea alternează în mod curent de la existenţa vie la sublimul tristeţii meta-fizice, în deplin acord cu realitatea simţirilor/ gândirilor, ca şi sursă a lor, ei bine, fără a înceta a simţi, nu am putut ignora tentaţia de a explora acest domeniu aparent abstract, pe care îl putem denumi ca „poezie meta-fizică”, şi care, prin fiinţa-i lăuntrică, îşi propune să explice  într-un  limbaj  poetic  adecvat „natura  lumii”,

după-fizică.

În atari împrejurări factuale, iată că, în anul 2010, a apărut şi prima carte, o ediţie bilingvă româno-engleză, intitulată „Emoţii în Multivers / Emotions into Multiverse”, care s-a vrut a fi un dialog cu şi despre fiinţă, în cadrul existenţial generos oferit de „Multi[uni]vers”, ideea universurilor paralele sau multiple la nesfârşit, în infinit, fiind avansată încă din secolul trecut de fizicieni, carte publicată de Ed. „Tracus Arte” Bucureşti şi urmată de altele două, în care fizica si meta-fizica sunt predominante în conținutul liric al reflecțiilor mele, cărţi publicate şi ele de aceeaşi editură, de această dată în ediţie româno-italiană.

Este vorba de volumul de versuri „Pe corzile luminii / Sulle stringhe di luce”, din anul 2011, tematic acesta pornind de la teoria corzilor vibrante (a stringurilor sau superstringurilor), vol. în care se concretizează şi unul dintre rezultatele studiilor proprii, în aserţiunea că lumina este materialmente „o undă pe corzi”, aducând un „amendament” la mai vechile concluzii ale lui Niels Bohr cum că vehiculul luminii (fotonul) ar fi doar „corpuscul-undă”, urmat apoi de volumul „Fugă spre roşu/ Fuggire verso il rosso”, în anul 2012, a cărui tematică porneşte de la efectul Doppler, deplasarea cosmologică şi gravitaţională a liniilor spectrale spre roşu, la editarea căruia am avut o colaborare intensă, până la sublim, cu fizicianul-cosmolog de renume internaţional, de origine română,  trăitor în Italia, dr. Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător „Laboratori Nazionali di Frascati dell`Istituto Nazionale di Fisica Nucleare, LNF-INFN, Frascati (Roma)”, personalitate ce şi-a spus ultimul cuvânt asupra conţinutului în postfaţa la carte.

În această misiune extrem de dificilă pe care mi-am asumat-o, trebuie să arăt că la o bună cunoaştere a fenomenului fizic, în sine, un rol important l-au avut şi o serie de lucrări de ştiinţă, din domeniul fizicii actuale, scrise de autori precum: Werner Heisenberg – Partea şi întregul; Simon Singh – Big bang; John D. Barrow – Originea Universului; Stephen W.  Hawking, Leonard Mlodinow – O mai scurtă istorie a timpului; Hubert Reeves – Răbdare în azur. Evoluţia cosmică; Lee Smolin – Spaţiu, timp, univers; – cărţile lui Albert Einstein.

Îmi este absolut firesc, acum, să vă răspund la întrebare cum că: interesul special pentru formulările lirice din noul volum de poeme, intitulat „Însemnele materiei/ Insegne della materia”, preconizat să fie publicat în a doua parte a anului 2013, pornind de la unele concepte ale fizicii cuantice/ subcuantice (precum bosonul sau câmpul lui Higgs, ecuaţia lui Schrödinger, principiul de incertitudine al lui Heisenberg ş.a.), toate sub patronajul filosofiei lui Hegel, Platon, Kant etc., al fizicii şi astrofizicii lui Albert Einstein, nu este deloc unul conjunctural, iar prin modalitatea concretă de abordare, eu îl socot ca fiind cea mai bună realizare a mea de până acum, pe care astăzi nu ştiu dacă o voi putea depăşi.

Gheorghe A. Stroia: Sunteţi un creator de poeme ce solicită nu numai simţirea, cât şi intelectul cititorului dumneavoastră. Aveţi un adevărat cult al formelor, indiferent dacă ne referim la cele de expresie sau la forma grafică a poemelor dumneavoastră. Ce reprezintă formele speciale pe care le daţi poemelor, ce se ascunde în spatele acestora?

Dumitru Găleşanu: A, da, vă referiţi deja la forma grafică a lucrărilor din cărţile scrise de până acum(…), dar să ştiţi că şi în volumul publicat în anul 2013, fiecare poem îşi are o grafică proprie.

Această grafică îmi aparţine exclusiv şi îmi place nespus că ea se „naşte” în chiar acelaşi timp cu fundamentul care conţine „substanţa” vie a fiecărui poem în parte, funcţie de inspiraţia de moment şi, în cele mai multe cazuri, ţinând cont de problematica exprimată.

În fapt, nu se ascunde nimic „în spatele” acestor forme grafice, iar pe ansamblu, se poate observa cu uşurinţă că ele tind să contureze stări sufleteşti ale autorului, stări sau nestări care sunt date „pe faţă”, aceasta pentru că, aşa cum spunea cineva, dacă vrei să „ascunzi” ceva, atunci trebuie să pui acel „ceva” mai la vedere, pe undeva… nu chiar în „invizibil”.

Cu certitudine că dvs. aţi văzut şi admirat (poate) în cărţile mele tot felul de forme, care, îmi place să cred că dau şi acestea viaţă multora dintre poeme, forme simple precum: glastre cu flori, portrete diverse, autoportrete, de multe ori ca o copie a fiinţei mele în dinamica mişcării, eu-l în curgerea timpului, câte o coloană a infinitului, clepsidre, întruchipări ale viului  şi non-viului, ale recunoştinţei fără sfârşit faţă de persoana iubită.

Dar, până la urmă, cititorul este cel care are contribuţia finală şi decisivă în a le desluşi „sensurile” şi semnificaţiile, căci ele există, ca şi imaginile de-o clipă, ce adesea le vedem în învolburarea de nori, pe cerul albastru-senin, funcţie de starea de la momentul lecturii.

Totuşi, mi-ar plăcea ca, în final, fiecare potenţial cititor al meu să rămână cu impresia certă că în forma poemelor, dusă până la abstract, nu este decât o imagine ideală a fiinţei.

Gheorghe A. Stroia: Am sesizat că fiecare dintre volumele dvs. au şi traducere într-o limbă de largă circulaţie. Să fie din dorinţa de universalizare a poemelor dvs., pentru o mai largă recunoaştere? 

Dumitru Găleşanu: Întrebările domniei dumneavoastră se succed cu repeziciune, aşa încât, domnule George Stroia, o să mă străduiesc de-acum încolo să vă răspund cât mai concis şi la obiect, pentru vă expune exact ceea ce simt, de fiecare dată, ca şi în „emoţiile-versuri” pe care le scriu.

Poezia filosofică nu se regăseşte la tot pasul în câmpul literaturii române sau universale, ea fiind mai greu de înţeles, îndeosebi la vârstele tinere şi, având experienţa anilor trecuţi, pot să afirm că nici nu este într-atât de agreată de publicul cel mai larg, încât să se formeze „cozi” la procurarea cărţilor care o conţin, cum şi pe la noi se întâmpla altădată.

Prin urmare, dvs. aţi intuit bine, fiecare dintre volumele publicate este tradus şi într-o limbă de largă circulaţie, din dorinţa subiectivă ca, într-o asemenea factură, poemele mele să poată să fie citite, într-adevăr, de către toate persoanele interesate, indiferent unde acestea s-ar afla. Este vorba, ţin să precizez expres, numai de o mai bună posibilitate de cunoaştere a lor, iar nu de o anume „largă re-cunoaştere”, pentru că eu nu sunt mânat, în limitele existenţei proprii, de o sete vană de glorie, ci numai de „conştiinţă”, am şi spus-o. Mai reţineţi, vă rog, şi faptul că din „poezie” nu te poţi îmbogăţi în ziua de astăzi, dar şi realitatea faptului că, personal, am cedat toate drepturile de autor editurii ce le-a publicat. Cu alte cuvinte, fiind un ins cu adevărat liber, care m-am „înfruptat” copios în lungul timpului cu atâtea plăceri estetice şi culturale, şi numai datorită informaţiei furnizate de marile spirite ale lumii devenind cel care sunt, mie personal chiar mi se pare imoral ca, în numele unei aşa-zise popularizări a lucrărilor astfel scrise, anume destinate „spiritului” cunoaşterii, să-mi vând propriile sentimente şi gândiri, deci cum să ignor propria fiinţă?

Gheorghe A. Stroia: Într-o ideatică atât de complexă, pe care lirica dumneavoastră o incumbă, există câteva referenţiale, axe pe care se construieşte întreaga dumneavoastră arhitectură poetică. Vă rog, să numiţi patru concepte cheie ale liricii dumneavoastră.

Dumitru Găleşanu: Privind retrospectiv, după cum am şi menţionat în cele ce preced, în esenţă, aceste patru concepte cheie pe care îmi cereţi să le nominalizez în privinţa scrisului meu, cred că s-ar putea rezuma la: – fiinţă (finţialitate, fiinţare, atotfiinţă, întreg, absolut, materie, Spirit, Sine, tot, totalitate etc.); – spaţio-temporalitate (spaţiu, timp); -ideea însăşi de zbor; – iubirea; să nu rămâneţi cumva cu impresia că „iubirea” este ultimul concept la care m-am oprit, el este omniprezent în toate cărţile şi mărturisesc faptul că e chiar „mobilul” scrierilor mele. În prezenţa sa îmi duc pe mai departe crucea de lumină.

Gheorghe A. Stroia: Făceam mai devreme referire la profesia dumneavoastră. Este arhicunoscută veleitatea pe care un magistrat trebuie s-o aibă şi anume interpretarea literei de lege, cât mai exact şi mai corect cu putinţă, cu profundă imparţialitate. Modalitate de lucru, cu mult diferită faţă de cea tributară poeziei. Cum vă influenţează profesia de magistrat stilul poetic? Există o tendinţă de interpretare ori reinterpretare a sensurilor, de schimbare a semanticilor?

Dumitru Găleşanu: Această profesie, pe care o practic de o lungă perioadă de timp, începând cu 1 noiembrie 1989, ţine de un domeniu oarecum arid, chiar şi pentru mine, iar dacă mă gândesc bine, în zona aceasta a conflictelor umane de tot felul, deduse judecăţii, momentan nu găsesc vreo formă despre care să spun că îmi influenţează, la modul practic vorbind, însuşi „stilul” poetic, poate doar prin aceea că mă determină să am o gândire sintetică şi o mare putere de analiză în desluşirea adevărului material, obiectiv. Cum vedeţi, mă refer strict la profesia în cauză, nu şi la persoane sau la mediul profesional. Cu certitudine, nu există vreo tendinţă esenţială de a se ajunge, într-un moment sau altul al creaţiei, la o reinterpretare a sensurilor, ori de schimbare a semanticilor, universul juridic rămânând unul aparte, şi chiar dacă sunt practician într-un domeniu al ştiinţelor juridice, apele se aleg în clipa de graţie, iar sufletul, ca şi iubirea, coabitează în universuri paralele.

Gheorghe A. Stroia: Cărui poet să zicem clasic îi „datoraţi” dragostea dvs. pentru poezie?

Dumitru Găleşanu: Ca mulţi dintre poeţii generaţiei mele, am convingerea adânc implantată în conştiinţă că „datorez” această mirifică aplecare, spre edificiul fulgurant al poeziei, marelui poet român la tuturor timpurilor, în opinia mea, nimeni altul decât Mihail Eminescu, urmat îndeaproape de Nichita Stănescu – chiar mult mai apropiat liricii mele, şi de Lucian Blaga, iar, dintre poeţii străini, nu pot să nu-l amintesc aici pe unul dintre prefaţatorii vol. „Fugă spre roşu”, poetul brazilian de origine italiană, membru al Academiei Braziliene de Litere din anul 2011, cunoscut ca „d-nul Infinit”, M. Lucchesi.

Gheorghe A. Stroia: Aveţi încredere într-un viitor al poeziei, credeţi că are poezia contemporană un viitor?

Dumitru Găleşanu: Domnule Stroia, în genere, îmi plac lucrurile puţine şi numai cele de foarte bună calitate. Extrapolând această afirmaţie la domeniul de referinţă despre care aţi avut amabilitatea să-mi solicitaţi acest interviu, indiferent dacă domnia dvs. îl veţi da sau nu publicităţii cândva, eu cred cu tărie că poezia contemporană îşi are locul asigurat chiar şi în viitorul îndepărtat. Este adevărat că, actualmente, se scrie şi foarte mult, că nu întotdeauna poezia  pe care o „consumăm” se cheamă că ar fi întru-totul de cea mai bună calitate, dar oare, eu ştiind prea bine că şi dvs. activaţi asiduu pe acest „tărâm al suferinţei metafizice”, oare ce credeţi că s-ar întâmpla dacă noi nu am proiecta scrierile, încă de pe acum, după puterile şi sensibilitatea pe care le avem fiecare, numai şi numai spre viitor? Noi trăim deja în viitor! Literă cu literă, într-un plenum cosmic şi spiritual(…) invariabil! Aş dori să închei, dacă-mi permiteţi, cu un citat dintr-un eseu intitulat „Poezie şi ştiinţă – Aproape o cronoistorie”, scris cu ceva timp în urmă de către bunul meu amic, Marco Americo Lucchesi: „Ce altceva m-aş fi putut aştepta să văd dincolo de zodiacul vieţii? Oglinzi ce mi-ar fi reflectat şi mi-ar fi redat chipul caracterului meu tranzitoriu. Restul unei stele contemplându-şi propria origine. Visând reîntoarcerea (în viitor – n.n.)”.

Februarie 2013

Gheorghe. A. Stroia, IN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani) – Vol. 4, ed. Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… DUMITRU GĂLEȘANU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 decembrie 2018