Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Într-ale deschiselor ferestre

Într-ale deschiselor ferestre

Am prins aripi, stii? Am sărit dintr-un Înalt atât de sus că nici adierea vântului nu a fost simțită, și aripile s-au încărnat, începând să zbor, apoi, ca un refuz, am început să cad în gol, vântul îmi mă plesnea peste față, simțeam o mie de cuțite cum îmi taie obrajii, odată aliat, acum îmi este asasin. Într-un contact imediat cu Josul, am înghețat. Inima nu mi-a cedat, dar oasele s-au sfărâmat și simt că nu mai sunt eu cu-adevărat, lăsându-mă străină de mine însumi. Mă uit în sus, spre Înaltul de unde am căzut și tot ce pot să văd este ferestra pe care am lăsat-o deschisă, oribil. Atât de rău îmi pare că nu pot ajunge să o închid! Se va face frig în casă… Fereastra deschisă deasupra mea devine o poartă către multe apusuri fără răsărituri, un simbol tulburător al unei vieți întrerupte, lăsată în balanța rece a unei nopți neclintite.

Aud niște sunete de pași grăbiți și-ecouri de voci ce se adună pe lângă mine, fulgii de pe aripi încep să cadă și tot ce rămâne în urmă este o carne râncedă și supurantă. În timp ce zac prinsă în mrejele acestui coșmar, lumea din jurul meu se transformă într-un tablou mizerabil. Picioarele grăbite încep să alcătuiască un vals funebru, iar ecourile vocilor devin o corabie în care se adună lamentările pierderii. În mijlocul acestei simfonii destrămate, fulgii de pe aripi continuă să cadă, fiecare scânteie muribundă iluminând umbrele strâns legate de mine.Culorile se amestecă într-o paletă sumbră, fiecare linie trasata de pensulă este o elegie pentru visele amânate și aspirațiile lăsate neîmplinite. Frânturile sinelui meu distrus rezonează cu ecourile regretelor nerostite, o cacofonie ce subliniază gravitatea a tot ce a fost pierdut.Sute de perechi de ochi se uită la mine, ba dezgustați, ba infiorați, lumina ce odată mi-era dată stă să se stingă. Unde vă este sclipirea din ochi acum, când am cea mai mare nevoie de ea?! Vreau, încerc și nu pot să spun, căci gura mea se duce spre partea dreaptă, iar limba mi-a fost mușcată, spuneti-mi, de ce vă uitați așa la mine? Dintr-o dată e frig și e negru și piatra de sub cap nu prea e moale, ochii se-nchid greoi și eu tot n-ajung să-nchid fereastra. „Tinerețea i-a apus.” spune cineva în șoaptă și eu tot nu știu ce înseamnă.

Atâția ochi și nimeni nu mă vede, atâtea guri, niciuna să mă plângă, atâtea mâini și niciuna să mă mângâie, atâtea corpuri, dar nici măcar un om. În această ultimă clipă de rugăciune, mă eliberez de trupul meu, mă eliberez de lume și de tot ce înseamnă speranță. Nu mi-ai cules sămânța inimii, lume, nu mi-ai văzut pașii devenind din ce în ce mai grei, tot ce poți să vezi este un spectacol și nimic mai mult, panem et circenses.

Facebooktwitterby feather
Etichete:

Comments are closed.