Între mine și tine

Între mine și tine se-ntind kilometri de vârstă,

Între tine și mine se-ntind ani-lumină de spațiu

Și doar gândul că ești, și doar gândul că sunt ne mângâie,

Îmi dă forțe să-aspir, îți dă forțe s-aștepți cu nesațiu.

Și-ntre soare și lună se-ntind kilometri de vârstă,

Și-ntre lună și soare se-ntind ani-lumină de spațiu,

Logodirea lor, însă, prin miracol de basm în același

Spațiu-timp relativ contemplatu-le-o-au Joyce și Horațiu.

Între mine și tine-i concordanță perfectă de vârstă,

Între tine și mine-i armonie perfectă de spațiu

Câtă vreme Einstein inflexibil deneagă-absolutul.

Să-i tocmim de nuni mari de pe-acuma pe Joyce și Horațiu.

Dacă nu-l vom găsi

De-o să-ți fie cândva dor de lună, de ceruri, de stele,

De luceferi de-o fi dor să-ți fie vreodată cumva,

Îți voi smulge din piept două slove sublime și-n ele

Vei găsi un balsam pentru volnica patimă-a ta.

De-o să-mi fie cândva dor de lună, de ceruri, de stele,

De luceferi de-o fi dor să-mi fie vreodată cândva,

Îmi vei smulge din piept două slove sublime și-n ele

Voi găsi un balsam pentru volnica patimă-a mea.

Iar de nu-l vom găsi, cel balsam pentru patima noastră,

Ne-om preface în corbi ce-l devoră pe-un biet Prometeu.

Vom fi doi la ospăț în religia-ne zoroastră:

Prometei, dar și corbi, fi-vom înșine noi: tu și eu.

Parc-am fi două maluri

Parc-am fi două maluri grotești, deșucheate, ilare

Ale unei șuvițe sprințare de apă de munte,

Iar privirile noastre  –  două firave áripi icare

Ce încearcă semeț să puncteze în aer o punte.

Când în ide de marte și-n calende sorine-apriline

Vor porni val-vârtej niagare de ape vernale,

Înfrunta-le-va oare acea punte-ntre mine și tine?

Ști-vom stâncă să fim, două maluri abrupte, ilare?

Doamne, de-aș ști…

Doamne, de-aș ști mânui penelul magic al lui Grigorescu,

Nu ți-aș picta, recunosc, nici o pânză,

Pentru că n-aș vrea deloc să te-admire și alții

Și să mi te fure, cu privirea lor lacomă, toată.

Doamne, de-aș ști mânui arcușul viorii lui George Enescu,

Cum ți-aș mai cânta Rapsodia română,

Să-ți sfâșie inima de dor pentru Țară

Și pentru volnicul zbor al visului meu spre înălțimi siderale!

Doamne, de-aș ști mânui pana măiastră a lui Eminescu,

Cum ți-aș mai cânta cele mai frumoase romanțe albastre

Să-ți sfâșie inima de dor pentru mine

Și pentru zborul de lăstun al dragostei noastre!

Dar nu știu să cânt și nici nu știu să scriu,

De-aceea rogu-L pe Atotputernicul să mă-ntărească-n convingera mea

Că și Rapsodia, și zeieștile sfinte romanțe

N-au fost scrise decât pentru tine.

Te-oi zidi ca Manole

Dumnezeiască e clipa de inspirație!

Se-ntrupează în mine toți coloșii din timpuri deodată:

În mușchi simt tăria brațelor lui Hefaistos,

În nerv  –  pulsația gândului lui Rodin,

În degete  –  arcuirea formelor lui Pygmalion,

În ochi  –  cumințenia privirii lui Brâncuși,

Iar fruntea mi-i scrijelată de ascuțișul dălții lui Michelangelo.

Urc pe cel mai sclipitor munte din lume.

Intru în cea mai adâncă rocă subterană.

Aleg cea mai frumoasă bucată de marmură  –

Un bloc pe potriva modelului ce mă inspiră  –

Și purced la săparea în rocă a chipului tău.

Cu greu reușesc a ține în frâu nerăbdarea-mi buiastră,

Anevoie țin dalta mereu nărăvind să-mi alunece din mâini.

Mă tem să nu-ți scrijelez frăgezimea sânilor tăi transparenți,

Curba șoldurilor  –  dune arcuite de vânt  –

Ori glisantul urcuș al coapselor tale marée.

După zile și nopți de veghe lângă blocul de marmură,

Mereu depărtându-se și apropiindu-se de contúrul chipului tău,

Iată-l aivea idealul pe care-l râvnisem:

Torsul și coapsele eclipsând-o pe Venus de Medici,

Sânii orbind rotunjimile Danaelor lui Goujon și Houdon,

Grația  –  gingășia Celor trei grații  antíce,

Iar calmul  –  toată liniștea Cumințeniei pământului și a Domnișoarei Pogany.

Cum te-admir, sorbindu-te narcisiac cu privirea,

Mă-njunghie-n inimă lama durerii lui Pygmalion

Și-o implor cu toți zeii Olimpului pe Afrodita

Să-ți dăruie ceea ce n-au reușit toți maeștrii din lume și nici artistul din mine:

Suflare eternă.

Iar de nu s-a-ndura acea zeie să-mi mângâie rana  –

Cea suflare în trup și cel foc în privire să-ți deie  –,

Te-oi zidi în sculptură de vie ca Manole pe Ana,

Galatee a mea dumnezeie.

La cea de-a treia cumpănă

În prag de dor, la cumpăna de vise, o țigăncușă-mi prezicea destinul,

citind în palmă-mi linia vieții:

„Cólo te-așteaptă-o cumpănă cumplită. Anevoios, vei trece, totuși, peste ea.

Ici te pândește alta, mai cu cale.

O vei învinge relativ ușor.

Dar ce te paște după cel de-al treilea prag, te va sorbi cum soarbe sorbul

valul mării și-l poartă, -nvârtejindu-l, printre nori”.

În prag de ani, la cumpăna de vârste, când doar în vis de viu mă arde-Afganistanul

și-și trece razele, letal, prin mine, Cernobâlul, acum, când ochii tăi mi-ntunecă și

mintea, când vraja lor, cu voce de sirenă, mă-mbată și mă poartă ca un sorb pe valul

cel de-al nouălea, -al iubirii,

eteric, emisferic, pulveral, abia acum încep a înțelege aluzia smolitei despre

cumpăna a treia.

Mânca-ți-aș ochii, țigăncușă Aza, că bine-mi mai citiră: ca-n Scriptură!

Când mă-neci în sărut

Când mustește prin ie

Sânul tău juvenil, Jumătate-s bărbat,

Jumătate – copil.

O, Tată ceresc, Iisuse Hristoase!

Când mă-neci în sărut —

Răsuflarea să-mi ieie,

Jumătate ești mamă, Jumătate  – femeie.

O, Maică Precistă, Fecioară Marie!

Vreau să-ți fur…

Vreau să-ți fur chipul-șaradă:

Parcă nu-i și parcă este.

Parc-ar fi dintr-o baladă,

Parc-ar fi dintr-o poveste.

Vreau să-ți fur umbra-minunea:

Parcă este, parcă nu-i.

Parcă-ar fi a toată lumea,

Parc-ar fi a nimănui.

Vreau să-ți fur suflarea, pala:

Parc-ar fi și parcă nu.

Parc-ar fi a zânei Thala,

Parc-ar fi a nimfei U.

Vreau să-ți fur surâsul (Miza

Parcă nu-i și parc-ar fi):

Parc-ar fi al Monei Lisa,

Parc-ar fi al lady-i Di.

Merele, cerul

Atâta cer e în ochii tăi și-atâta lumină,

încât îmi vine să cred uneori

că bolta ce-apasă pe umerii-atlanților

și punctul arzând în zenit

sunt o reflectare opacă

a cerului ochilor tăi.

E-atâta ispită-n sideful merelor tale domnești

ce  năboiesc să iasă năvalnic din maluri

ca niște ape de râu vernale

ce-au dospit o iarnă pe crestele munților,

încât, eretic cum sunt, îmi vine să cred câteodat’

că nu eu, neprihănitul Adam,

ci chiar Creatorul s-ar fi surprins

la gândul hoinar c-ar fi vrut să se înfrupte

din ele în săptămâna patimilor.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 noiembrie 2023