Între mine și tine
Între mine și tine se-ntind kilometri de vârstă,
Între tine și mine se-ntind ani-lumină de spațiu
Și doar gândul că ești, și doar gândul că sunt ne mângâie,
Îmi dă forțe să-aspir, îți dă forțe s-aștepți cu nesațiu.
Și-ntre soare și lună se-ntind kilometri de vârstă,
Și-ntre lună și soare se-ntind ani-lumină de spațiu,
Logodirea lor, însă, prin miracol de basm în același
Spațiu-timp relativ contemplatu-le-o-au Joyce și Horațiu.
Între mine și tine-i concordanță perfectă de vârstă,
Între tine și mine-i armonie perfectă de spațiu
Câtă vreme Einstein inflexibil deneagă-absolutul.
Să-i tocmim de nuni mari de pe-acuma pe Joyce și Horațiu.
Dacă nu-l vom găsi
De-o să-ți fie cândva dor de lună, de ceruri, de stele,
De luceferi de-o fi dor să-ți fie vreodată cumva,
Îți voi smulge din piept două slove sublime și-n ele
Vei găsi un balsam pentru volnica patimă-a ta.
De-o să-mi fie cândva dor de lună, de ceruri, de stele,
De luceferi de-o fi dor să-mi fie vreodată cândva,
Îmi vei smulge din piept două slove sublime și-n ele
Voi găsi un balsam pentru volnica patimă-a mea.
Iar de nu-l vom găsi, cel balsam pentru patima noastră,
Ne-om preface în corbi ce-l devoră pe-un biet Prometeu.
Vom fi doi la ospăț în religia-ne zoroastră:
Prometei, dar și corbi, fi-vom înșine noi: tu și eu.
Parc-am fi două maluri
Parc-am fi două maluri grotești, deșucheate, ilare
Ale unei șuvițe sprințare de apă de munte,
Iar privirile noastre – două firave áripi icare
Ce încearcă semeț să puncteze în aer o punte.
Când în ide de marte și-n calende sorine-apriline
Vor porni val-vârtej niagare de ape vernale,
Înfrunta-le-va oare acea punte-ntre mine și tine?
Ști-vom stâncă să fim, două maluri abrupte, ilare?
Doamne, de-aș ști…
Doamne, de-aș ști mânui penelul magic al lui Grigorescu,
Nu ți-aș picta, recunosc, nici o pânză,
Pentru că n-aș vrea deloc să te-admire și alții
Și să mi te fure, cu privirea lor lacomă, toată.
Doamne, de-aș ști mânui arcușul viorii lui George Enescu,
Cum ți-aș mai cânta Rapsodia română,
Să-ți sfâșie inima de dor pentru Țară
Și pentru volnicul zbor al visului meu spre înălțimi siderale!
Doamne, de-aș ști mânui pana măiastră a lui Eminescu,
Cum ți-aș mai cânta cele mai frumoase romanțe albastre
Să-ți sfâșie inima de dor pentru mine
Și pentru zborul de lăstun al dragostei noastre!
Dar nu știu să cânt și nici nu știu să scriu,
De-aceea rogu-L pe Atotputernicul să mă-ntărească-n convingera mea
Că și Rapsodia, și zeieștile sfinte romanțe
N-au fost scrise decât pentru tine.
Te-oi zidi ca Manole
Dumnezeiască e clipa de inspirație!
Se-ntrupează în mine toți coloșii din timpuri deodată:
În mușchi simt tăria brațelor lui Hefaistos,
În nerv – pulsația gândului lui Rodin,
În degete – arcuirea formelor lui Pygmalion,
În ochi – cumințenia privirii lui Brâncuși,
Iar fruntea mi-i scrijelată de ascuțișul dălții lui Michelangelo.
Urc pe cel mai sclipitor munte din lume.
Intru în cea mai adâncă rocă subterană.
Aleg cea mai frumoasă bucată de marmură –
Un bloc pe potriva modelului ce mă inspiră –
Și purced la săparea în rocă a chipului tău.
Cu greu reușesc a ține în frâu nerăbdarea-mi buiastră,
Anevoie țin dalta mereu nărăvind să-mi alunece din mâini.
Mă tem să nu-ți scrijelez frăgezimea sânilor tăi transparenți,
Curba șoldurilor – dune arcuite de vânt –
Ori glisantul urcuș al coapselor tale marée.
După zile și nopți de veghe lângă blocul de marmură,
Mereu depărtându-se și apropiindu-se de contúrul chipului tău,
Iată-l aivea idealul pe care-l râvnisem:
Torsul și coapsele eclipsând-o pe Venus de Medici,
Sânii orbind rotunjimile Danaelor lui Goujon și Houdon,
Grația – gingășia Celor trei grații antíce,
Iar calmul – toată liniștea Cumințeniei pământului și a Domnișoarei Pogany.
Cum te-admir, sorbindu-te narcisiac cu privirea,
Mă-njunghie-n inimă lama durerii lui Pygmalion
Și-o implor cu toți zeii Olimpului pe Afrodita
Să-ți dăruie ceea ce n-au reușit toți maeștrii din lume și nici artistul din mine:
Suflare eternă.
Iar de nu s-a-ndura acea zeie să-mi mângâie rana –
Cea suflare în trup și cel foc în privire să-ți deie –,
Te-oi zidi în sculptură de vie ca Manole pe Ana,
Galatee a mea dumnezeie.
La cea de-a treia cumpănă
În prag de dor, la cumpăna de vise, o țigăncușă-mi prezicea destinul,
citind în palmă-mi linia vieții:
„Cólo te-așteaptă-o cumpănă cumplită. Anevoios, vei trece, totuși, peste ea.
Ici te pândește alta, mai cu cale.
O vei învinge relativ ușor.
Dar ce te paște după cel de-al treilea prag, te va sorbi cum soarbe sorbul
valul mării și-l poartă, -nvârtejindu-l, printre nori”.
În prag de ani, la cumpăna de vârste, când doar în vis de viu mă arde-Afganistanul
și-și trece razele, letal, prin mine, Cernobâlul, acum, când ochii tăi mi-ntunecă și
mintea, când vraja lor, cu voce de sirenă, mă-mbată și mă poartă ca un sorb pe valul
cel de-al nouălea, -al iubirii,
eteric, emisferic, pulveral, abia acum încep a înțelege aluzia smolitei despre
cumpăna a treia.
Mânca-ți-aș ochii, țigăncușă Aza, că bine-mi mai citiră: ca-n Scriptură!
Când mă-neci în sărut
Când mustește prin ie
Sânul tău juvenil, Jumătate-s bărbat,
Jumătate – copil.
O, Tată ceresc, Iisuse Hristoase!
Când mă-neci în sărut —
Răsuflarea să-mi ieie,
Jumătate ești mamă, Jumătate – femeie.
O, Maică Precistă, Fecioară Marie!
Vreau să-ți fur…
Vreau să-ți fur chipul-șaradă:
Parcă nu-i și parcă este.
Parc-ar fi dintr-o baladă,
Parc-ar fi dintr-o poveste.
Vreau să-ți fur umbra-minunea:
Parcă este, parcă nu-i.
Parcă-ar fi a toată lumea,
Parc-ar fi a nimănui.
Vreau să-ți fur suflarea, pala:
Parc-ar fi și parcă nu.
Parc-ar fi a zânei Thala,
Parc-ar fi a nimfei U.
Vreau să-ți fur surâsul (Miza
Parcă nu-i și parc-ar fi):
Parc-ar fi al Monei Lisa,
Parc-ar fi al lady-i Di.
Merele, cerul
Atâta cer e în ochii tăi și-atâta lumină,
încât îmi vine să cred uneori
că bolta ce-apasă pe umerii-atlanților
și punctul arzând în zenit
sunt o reflectare opacă
a cerului ochilor tăi.
E-atâta ispită-n sideful merelor tale domnești
ce năboiesc să iasă năvalnic din maluri
ca niște ape de râu vernale
ce-au dospit o iarnă pe crestele munților,
încât, eretic cum sunt, îmi vine să cred câteodat’
că nu eu, neprihănitul Adam,
ci chiar Creatorul s-ar fi surprins
la gândul hoinar c-ar fi vrut să se înfrupte
din ele în săptămâna patimilor.
Nicolae MĂTCAȘ


