Biblioteca județeană C. STURDZA din Bacău vă invită sâmbătă, 29 martie 2025, în Sala Multimedia – Aleea Parcului, nr. 9 – începând cu ora 13.00 la un eveniment editorial special, dedicat lansării romanului EVITÂND OCHIUL de MARIA IULIA BUCUR.

 

Redăm mai jos, interesanta prezentare a romanului, făcută cu profesionalism și respect pentru cuvântul scris. de scriitoarea ANCA DENISA ȘOGOR (Tecuci)

 

…viața – o cărare presărată cu obstacole și cu minuni, care ne ajută să scriem capitolele numite Amintiri, ca, ulterior, să le povestim pentru a schimba lumea și a împrăștia speranța (pp. 480-481).

 

Un început atipic pentru prefața unui volum atipic. Tânăra scriitoare Julie – Mary Happier propune, în romanul Evitând Ochiul, o poveste care, de la primele pagini, pare a fi revendicată de genul horror și de cel al romanelor polițiste. Numai că cititorii vor descoperi, în paginile întregului roman, întâmplări și povești ale unor „ființe de hârtie” încărcate cu profunzimea învățăturilor desprinse din viață. Acest lucru nu ne surprinde. În fond, literatura s-a inspirat, se inspiră și se va inspira din trecutul, prezentul și viitorul umanității pentru a răspunde unor trăiri lăuntrice particulare sau generale, resimțite în mod individual sau colectiv.

Îndrăznesc în mod nevinovat să dezvolt în interpretarea mea o antiteză între numele ales de autoare și tematica volumului pregătit pentru debut pentru a sublinia, în mod constructiv, legătura profundă dintre autor și textul său. Valorificând noțiunile elementare desprinse din gramatica limbii engleze, mă pot raporta la numele Happier, inspirat de forma de comparativ a adjectivului „happy”, care se traduce drept „fericit / bucuros”. Nu e vorba de o fericire comună, la gradul pozitiv, ci de o fericire superioară (nu superlativă!). Dar romanul nu este plin de fericire. Din contră, este clădit pe emoții profunde, pe frământări interioare, dureri împărtășite sau neîmpărtășite… pe lacrimi.

Ochiul este un element deosebit de important în viața omului, fiindu-i atribuite numeroase semnificații. La bază, e vorba de acel organ de simț care furnizează informații despre mediul înconjurător și, împreună cu propriul nostru creier, proiectează imagini care îl surprind sub toate aspectele sale (obiecte, plante, animale, oameni, fenomene ale naturii). Dar e, totodată, și o fereastră către suflet, care exprimă emoții prin pupilă și, mai ales, prin lacrimi. Aici, însă, Ochiul se transformă într-o entitate desprinsă dintr-un coșmar, transformată în stăpânul propriei închisori. Această entitate e dornică să-și manipuleze victimele în schimbul lacrimilor (și nu orice lacrimi, fiind vorba de acele lacrimi sincere izvorâte din sufletele bune supuse chinurilor lumești).

S-ar crede că autoarea urmează direcția adoptată de tânăra generație, respectiv cea a integrării elementelor străine de limbaj și topos în literatura română. Țin să contrazic această ipoteză eronată și să o cataloghez drept superficială. În Evitând Ochiul, Julie – Mary Happier face mai mult de atât: aduce în atenția cititorului societăți diferite, surprinse în epoci diferite. În plus, aduce în oglindă două popoare (american și român) și formează o simbioză prin destinul protagonistului, Chris Brown, cel care, desprinzându-se de spațiul american, își salvează viitorul pe plaiurile mioritice, acolo unde se ascund mituri, legende și mistere ce așteaptă să fie aprofundate sau dezlegate.

Punem față în față urbanul (New York) și ruralul (Horezu) pentru a evidenția contrastul dintre agitația orașului puternic marcat de evoluția umanității și liniștea satului cu drumuri prăfuite. Punem față în față urbanul și ruralul pentru a compara spațiul ce oglindește elemente deprinse dintr-un plan real (aglomerația, rutina, monotonia, plictisul) și spațiul ce oglindește elementele unui plan fantastic (prezența unui spirit malefic, credințele populare, ritualurile). La final, aducem în prim-plan curiozitatea localnicilor pentru a evidenția nedumerirea trezită în mintea acestora în legătură cu decizia reporterului american de a cerceta un caz controversat dintr-o țară străină în detrimentul unuia din țara natală.

Avem ocazia să călătorim, prin lectură, și în Florența pentru a observa un alt contrast. În pofida faptului că Florența era dezvoltată din punct de vedere cultural, pentru tânărul pictor nu s-a dovedit a fi un leagăn al inspirației. Căutând, în afara surselor ce amenințau să compromită, involuntar, unicitatea creației sale, artistul Celio părăsește, la rândul său, spațiul italian și se refugiază în spațiul românesc, acolo unde își întâlnește muza. Prețul acestei descoperiri este mai scump decât și-a imaginat vreodată: propriul viitor.

Totodată, contactul dintre popoare este marcat și la nivel de text, prin limbaj (termeni din limba italiană și spaniolă integrați în dialog) și prin completările între paranteze (care ofereau sugestii concrete cititorului cu privire la limba utilizată de fiecare vorbitor implicat în dialog). Ilustrativ în acest sens, în opinia mea, este chiar prima interacțiune a reporterului american cu bătrânica Mămuca. Limba engleză era, pentru aceasta, o limbă necunoscută, iar bariera lingvistică întâmpinată a provocat scântei între cei doi, care, în final, au fost eliminate prin apariția salvatoare a unui localnic dispus să medieze, bilingv, conflictul.

Spuneam, mai devreme, despre plaiul mioritic. Poporul român acordă o atenție deosebită spiritualității, fapt reflectat în folclorul și religia sa. Din paleta largă pusă la dispoziție, autoarea selectează câteva aspecte utile demersului său literar: ziua de Sfântul Andrei, în care spiritele sunt libere să colinde lumea muritorilor; proprietățile usturoiului și argintului în lupta împotriva forțelor răului; strigoiul; vrăjitoarele. Totodată, întâlnim în text și mențiunea unui fel popular de mâncare din bucătăria tradițională, și anume sarmalele.

Epicentrul „problemei” dezvoltate în roman este reprezentat de localitatea Horezu, acolo unde se află un conac bântuit, devenit sursa unei legende locale legate de un caz misterios, cunoscut drept cazul „Celor zece”. Zece este o cifră „perfectă”, pentru că ne orientează gândurile spre nota ideală. Dar echipa respectivă nu s-a ridicat la nivelul perfecțiunii, sfârșind tragic. Nici membrii acesteia nu erau „de 10”, fiecare purtând pe umeri un trecut pus în umbră de influențe externe și de un interior compromis emoțional.

Asemenea unei piese de domino, dispariția excursioniștilor a atras, de la sine, dispariția altor oameni și, în special, apariția unor oameni dornici să afle adevărul. Fără a intra prea mult în amănunte, din respect pentru experiența de lectură a viitorilor cititori, voi comenta, în cele ce urmează, specificul cuplurilor surprinse în roman:

• James și Giselle

Inițial, statutul lor oficial era de prieteni, chiar dacă, de fapt, cei doi ascundeau în sufletele lor o iubire neîmpărtășită. Descătușarea emoțiilor s-a produs sub influențe externe, printr-o încercare dureroasă, care a testat inima și mintea tânărului jurnalist și l-a forțat, indirect, să își înfrunte slăbiciunile din viața personală (relația cu prietenul său, relația cu Giselle) și profesională (raportul angajat-superior, raportul coleg-coleg). Giselle e surprinsă printr‑un filtru al imaturității și spontaneității, fără a-i anula în întregime responsabilitatea și experiența de viață. Dincolo de aparenta superficialitate se ascunde un suflet empatic, atent la cei dragi.

• Iris și Arnold

Cei doi reprezintă un cuplu puternic și frumos, legat, la un nivel superior, prin emoțiile transmise tacit, din suflet. Arnold a salvat-o pe Iris în timpul agresiunii colegului de liceu, dar, pe parcursul anilor, i-a salvat și sufletul tinerei măcinate de propriul trecut (familia destrămată, absența tatălui, moartea fulgerătoare a tatălui în condiții suspecte, lipsa unor explicații), oferindu‑i iubire și susținere necondiționată.

• Lara și Ben

Între ei nu exista o legătură romantică, însă interesele comune și viziunile similare i-au apropiat și i-au determinat pe cei doi oameni ai legii să formeze o pereche admirabilă, ce se află în slujba cetățenilor și a adevărului.

• Chris și Nadia

Îmi e greu a mă abține să nu strecor detalii sensibile atunci când vine vorba de cuplul format de personajele principale, fiindcă povestea lor de iubire este, așa cum e și firesc, una complexă și profundă. Chris și‑a pierdut emoția și, în consecință, inocența. Excelența din plan profesional era „echilibrată” cu viața aparent ratată în plan personal, care, la un moment dat, și-a lăsat amprenta asupra succesului său. Ce face acesta după ce pierde tot ce a clădit? Își testează limitele, dorind să le depășească, și merge pe urmele unor necunoscuți pentru a reconstitui o poveste ascunsă de niște forțe paranormale. Pornește, astfel, de unul singur în această călătorie și sfârșește prin a găsi lucruri mult mai importante: sentimente, oameni și amintiri.

La un moment dat, întâlnim citatul „Știa că, în această lume, cel mai mare dușman, pe care nu îl poți înfrunta și de care nu poți scăpa cu ușurință, nu este nimeni altul decât trecutul.” (pp. 131-132). E o afirmație emblematică, deoarece explică problema principală a protagonistului: procesul de adaptare și readaptare la condițiile sociale, renegarea trecutului și a versiunii etichetate drept indezirabile de către sine și de către cei din jur, respectiv încercarea de recuperare afectivă prin recuperarea celor renegate. În aceeași ordine de idei se înscrie și citatul „Am asociat mereu soarele cu ceea ce un om ar trebui să fie: o sursă nesfârșită de lumină și căldură. Numai că nu de fiecare dată am întâlnit astfel de persoane și am decis să-mi creez un simbol propriu: o stea de foc, care, deși este goală pe interior, continuă să aștearnă zâmbete pe chipul tuturor celor care o văd. Giselle îmi desenează acest simbol în spuma cafelei. O mică amintire la începutul zilei, care îmi reamintește că întotdeauna există un motiv care să-ți însenineze ziua.” – p. 332, care dezvoltă ideile înscrise în cicatricile sufletului său.

Un alt aspect demn de menționat este cel legat de modul în care i se adresează celelalte personaje. Există două variante („reporterul” și „detectivul”), ceea ce e un lucru interesant, fiindcă, dacă ne gândim puțin, jurnalismul se aseamănă, uneori, cu munca unui detectiv, pentru că atât detectivul, cât și jurnalistul caută adevărul ascuns printre detalii, fapte și declarații.

Fără să realizeze, Chris ajunge un inițiator al unui spirit rătăcit, în curs de (re)inițiere – Nadia. Nu era suficient că aceasta s-a născut într‑o familie rece, care nu o înțelege, că a trăit în izolare împotriva voinței sale. Nadia Miles a devenit ținta obsesiei Ochiului și victima sa preferată. Astfel, conacul bântuit se transformă într-un loc în care umbrele trecutului maschează urmele amintirilor și al iubirii dintre frați („Cu toate că acest conac fusese un front unde multe vieți au fost luate, în această încăpere, amintirile și dragostea se luptau din greu să nu fie uitate.” – p. 131), fapt ce descrie, de fapt, frământările sale interioare, acel conflict între situația sa actuală și latura sa sensibilă.

Dacă tot am amintit de sensibilitate, vreau să insist puțin asupra pasiunii sale pentru muzică, valorificând câteva noțiuni medicale: „terapia prin muzică este nu doar arta vindecării prin acorduri armonioase, ci și știința înțelegerii profunde a conexiunilor dintre muzică, minte și suflet. Acesta este un domeniu în care armonia nu se referă doar la notele muzicale, ci și la echilibrul regăsit în profunzimile ființei umane”^[1]. Mai mult, dr. Leon Dănăilă îi atribuie muzicii un rol deosebit de important în păstrarea integrității cognitive pe parcursul vieții.

Mi se pare interesant, pentru că Nadia, deși era captivă de două sute de ani, încă era lucidă și, în mod surprinzător, s-a recuperat din punct de vedere cognitiv într-o perioadă scurtă de timp. Muzica este emoție, este o cheie de acces către amintirile plăcute sau, așa cum spune domnul doctor, este „un dans continuu al neuronilor, dirijat de simfonii și acorduri care ne însoțesc pe parcursul vieții”^[2].

Tânăra îl completează pe reporter, transformându-se într‑un partener potrivit pentru acest suflet însingurat. De altfel, cei doi pun față în față singurătatea printre oameni (Chris) și singurătatea în captivitate (Nadia), modernismul (textul electronic – Chris) și tradiționalismul (scrisul de mână – Nadia). Dezrădăcinarea acesteia și, în special, inocența ei sunt benefice, fiindcă scot la iveală o versiune de mult uitată în trecut de către reporter și asigură, indirect, reușita misiunii sale (eliminarea spiritului care amenința siguranța lumii).  Până și eliberarea celor doi, prin înfruntarea propriilor demoni, reflectă întocmai firea lor: scena celor treisprezece oglinzi poate fi considerată o radiografie a traumelor Nadiei, o reflectare a rănilor vizibile, exprimate de ea pe parcurs, în timp ce confruntarea lui Chris cu domnul Johnson în acel univers paralel sugerează gândurile interiorizate excesiv de această fire închisă.

La final, amândoi renasc din propria cenușă, asemenea păsării Phoenix, demonstrând că, deși inocența și bunătatea sunt penalizate de oameni și de Ochi, există un loc al lor în această lume și o persoană capabilă să îi accepte așa cum sunt, după criterii mature, cu asumare și responsabilitate.

Bineînțeles, pe parcurs s-au remarcat și alte personaje. Las cititorii să le descopere, pe cont propriu, povestea. Ochiul, la rândul său, nu este un simplu antagonist. Din nou, e normal ca entitatea care se face responsabilă de complexitatea firului narativ să ascundă o poveste cu o greutate pe măsura faptelor sale. A insista, acum, asupra acestuia nu ar face altceva decât să compromită eforturile creatoare ale autoarei menite să conserve misterul întregului roman.

În schimb, îndrăznesc să fac niște asocieri personale între specificul acestei entități și ideile ilustrate în alte texte literare.

Un prim caz este cel al romanului Zogru, de Doina Ruști. Protagonistul romanului, Zogru, îmi amintește foarte mult de entitatea vinovată de toate ororile petrecute între zidurile conacului. Această creatură se comportă asemenea unui parazit: se atașează de gazdă, intrând în sângele ei, apoi îi controlează mintea – până la moartea sa – pentru a explora, cu ajutorul ei, lumea nouă în care s-a trezit.

Odată cu trecerea timpului, lista gazdelor sale a crescut, iar Zogru s-a integrat, involuntar, în ciclul vieții umane, lăsând în urmă punți de legătură între generații: „Din înaltul cerului ori din înaltul lumii lui, Zogru vedea în urmă un labirint de coridoare, care treceau dintr-un sânge într-altul, de la Pampu spre Mănăstirea Snagov, printr‑o mie de Ioniță și de Iscru, de‑a lungul timpului și împreună cu el. Era legat în continuare de acest drum întortocheat și strălucitor, ca un neon, și se simțea fericit că îl are, că îl stăpânește și că face parte din ființa lui. Și-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului și-a înțeles subit că el este pulsul neștiut al lumii și fiorul necruțător al morții”^[3].

În mod similar, Ochiul este o entitate prezentă în fiecare om^[4], care exploatează slăbiciunile ființei umane și îi accesează gândurile. Cei care sunt vizați de acest spirit malefic sfârșesc în condiții neplăcute, destinele lor fiind alterate în mod tragic. Atât Zogru cât și Ochiul sunt entități capabile să se atașeze de anumite persoane – Zogru a dezvoltat o latură sensibilă față de familia lui Iscru și Ioniță, în timp ce Ochiul s-a atașat de Nadia Miles.

Un alt caz este cel întâlnit în Domnișoara Christina de Mircea Eliade. Acțiunea se desfășoară, în ambele cazuri, într-un conac bântuit de o entitate legată de proprietarii acestora, iar spiritele sunt legate de o tânără din familia respectivă: Christina/Simina („Domnișoara Christina semănă foarte mult cu d-na Moscu, semănă și cu Simina.”^[5]; „Ea e aici, nu e așa? […] Aici e inima ei, Simina?!”^[6] 😉 și Juliet/Nadia. De asemenea, ambele entități au trecut în lumea de dincolo în tinerețe (Christina la douăzeci de ani, iar Juliet la optsprezece ani). Totodată, în ambele texte identificăm motivul strigoiului. Dacă personajul lui Mircea Eliade dorește să se umanizeze prin iubirea pentru Egor, personajul din prezentul roman se identifică în soarta tragică a Nadiei. Un alt element prezent în cele două texte este focul: dacă în primul text acesta devine mijlocul de purificare al locului bântuit, în al doilea e prezentat drept o sursă de fascinație pentru două copile și o sursă de răzbunare care atrage, din nefericire, moartea victimelor și a călăului lor.

Am preferat să dezvolt trimiterile identificate în text după prezentarea personajelor pentru a creiona premisele interpretării pe temelia familiarizării cititorilor cu lumea acestui roman. Consultând lista rezultată, remarc preferințele autoarei.

În primul rând, este evidentă preocuparea sa față de mitologie (Tezeu și Minotaur^[7], firul Ariadnei^[8], Cupidon, nimfa, Cerbul Alb, Narcis, Hades și Cerber, Orfeu și Euridice). Țin să mă opresc în mod special asupra mitului Pandorei, prin trimiterea la cutia Pandorei (acea pedeapsă divină pentru Prometeu, cel care a furat focul de pe Olimp) și la Speranță. Simbolul mitologic e menționat de cinci ori în roman:

• trei dintre aceste mențiuni fac referire la spațiul neprimitor, periculos al conacului și la trecutul întunecat al Nadiei: „Nimic nu se schimbase, era același hol întunecat, asemenea unui pasaj dintr-un labirint, al cărui capăt era un mister absolut, o adevărată cutie a Pandorei.” – p. 100; „Stăteau lipiți de un perete, într-un univers obscur și terifiant. O adevărată cutie a Pandorei din care putea ieși oricând răul absolut.” – p. 211; „Trecutul ei era acum o carte pe care dorea să o arunce într‑o cutie, să sfârșească acoperită de nori de praf. Nu merita să mai fie deschisă, căci s-ar fi transformat într-o a doua Cutie a Pandorei, dar care, de această dată, nu mai conținea spiritul numit Speranță.” – p. 449.
• o mențiune este asociată internetului: „Deși acest internet îmi pare un fel de cutie a Pandorei, pentru că deține date despre orice, îi sunt recunoscătoare că mi-a putut arăta casa.” – p. 311;
• o altă mențiune face referire la amintirea lui Chris, care o întărește pe Nadia și o ajută să lupte contra propriilor slăbiciuni: „Vocea continua să o ispitească și să o doboare, însă, din adâncul subconștientului, îi răsări o amintire luminată. Era precum speranța ce se eliberase din Cutia Pandorei, care porni să se lupte cu toate acele spirite răufăcătoare ce fuseseră ascunse împreună cu ea.” – p. 425.

În al doilea rând, există o preocupare și față de spațiul asiatic – anime și cultura thailandeză. Alegerea monstrului care bântuie conacul împreună cu Ochiul nu este întâmplătoare, fapt ce va fi confirmat mai târziu, în episodul apariției tinerei Ray-Ray. Copila reflectă entuziasmul și inocența unui protagonist din anumite anime‑uri, chiar dacă originile sale nu sunt nipone (căci, atunci când auzim acest cuvânt, ne îndreptăm atenția spre Japonia, nu spre Thailanda).

Îmi amintesc acum de povestea ilustrată în To the Forest of Firefly Lights și de relația dintre Hotaru și Gin, care, însă, se încheie tragic, prin dispariția neașteptată a spiritului în urma unui accident aparent stupid. Dacă Ray-Ray nu o putea vedea pe Krasue, deoarece monstrul știa că o va recunoaște drept personajul unor legende înfricoșătoare din cultura sa, Hotaru nu îl putea atinge pe Gin, deoarece spiritul avea să dispară în urma contactului cu un om. Bariera aceasta nu a împiedicat nicio pereche să se apropie și să formeze o legătură strânsă de prietenie.

Alte preocupări demne de menționat sunt cele legate de arta plastică (da Vinci^[9], respectiv tehnicile „sfumato”^[10] și „chiaroscuro”^[11]), de basme (Hansel și Gretel) și legende (efectul cântecului unei sirene asupra piraților).

Întorcându-ne atenția spre detaliile tehnice ale construcției romanului, vom remarca organizarea acestuia în treizeci de capitole și jocul perspectivelor, marcat textual prin „***”. Perspectiva narativă este obiectivă, faptele fiind relatate într-o manieră relativ detașată, la persoana a III-a. Există, însă, intruziuni sporadice ale unei voci omnisciente, ca în cazul citatului „Cum am mai spus de multe ori, iubea să riște și să simtă adrenalina curgându-i prin vene, însă nu a putut prevesti că astfel de salturi cu capul înainte ar putea fi fatale într‑un caz paranormal.”  (p. 182).

La nivelul limbajului, dincolo de reprezentările complete în limba italiană și cele incomplete în limba spaniolă, despre care am amintit anterior, se remarcă o îmbinare între termenii proveniți dintr-un vocabular străin („barista”, de exemplu) și expresiile populare românești (un exemplu fiind expresia „sporovăiți ca două țațe”). În ceea ce privește modalitatea de exprimare a acțiunilor, se remarcă utilizarea verbelor la modul indicativ, timpurile perfect simplu, mai-mult-ca-perfect și perfect compus, care asigură un farmec rural textului.

Un lucru este cert: evitând întunericul ascuns în propriul suflet, ai mari șanse să eviți Ochiul. Un lucru și mai cert e că Julie – Mary Happier, la o vârstă relativ fragedă, se dovedește a fi capabilă să extragă și să valorifice aspecte profunde ale vieții sub o formă literară modernă, atractivă publicului.

 

Anca Denisa Șogor (Ande)

 

[1] dr. Leon Dănăilă, Neuroplasticitatea. Secretul longevității creierului, Bookzone, București, 2023, p. 184.

[2] Ibidem., p. 187.

[3] Doina Ruști, Zogru, ed. a III-a, prefață de Raluca Andreescu, Litera, București, p. 298.

[4] Fapt dezvăluit la pg. 437.

[5] Mircea Eliade, Domnișoara Christina, în Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. I, Tana, Mușătești, 2014, p. 29.

[6] Ibidem., p. 134.

[7] Tezeu este eroul din mitologia greacă care, cu ajutorul Ariadnei, l-a ucis pe Minotaur, bestia cu un corp de om și un cap de taur din palatul regelui Minos. Raportându-ne la roman, se justifică asemănarea perechii Tezeu/Minotaur și Chris/Ochiul: entitatea este captivă în conacul deținut de familia Miles, iar Chris, cu ajutorul Nadiei, îl înfruntă și îl învinge, restabilind echilibrul.

[8] Simbolul este întâlnit în legenda amintită mai sus. Fiica regelui Minos, Ariadna, i-a dăruit lui Tezeu un fir pentru a-l ajuta să găsească drumul spre ieșirea din labirint. Chris, la rândul său, percepe conacul bântuit drept un labirint și caută în mintea sa un fir al Ariadnei pentru a se salva.

[9] Prin celebra pictură Gioconda.

[10] Tehnica respectivă a fost folosită, inițial, chiar de Leonardo da Vinci, iar termenul se traduce drept „a se evapora precum fumul”. Concret, prin suprapunerea unor straturi translucide de culoare, sunt redate tranziții imperceptibile între tonuri și culori. Tranzițiile respective, în compozițiile realizate de pictorul Leonardo da Vinci, sunt adesea remarcate în trecerile de la zonele luminoase la cele întunecate (pentru zona feței și efectele atmosferice) – The Editors of Encyclopedia Britannica Article History, sfumato (painting technique), în Encyclopedia Britannica, revizuit de Chelsey Parrott-Sheffer, 10 aprilie 2016, disponibil la  https://www.britannica.com/art/sfumato (accesat 9 februarie 2025, ora 10:39).

[11] Termenul îmbină, la rândul său, două cuvinte din limba italiană: „chiaro” (lumină) și „scuro” (întuneric). Noi, în limba română, suntem familiarizați cu termenul „clar-obscur”. Ei bine, această tehnică este utilizată pentru a reprezenta umbrele și luminile într‑o compoziție plastică cu obiecte tridimensionale. Există dovezi care demonstrează utilizarea acestei tehnici încă din Epoca Antică (grecii și romanii), dar Leonardo da Vinci a fost cel care a valorificat-o în totalitate în picturi precum Adorația magilor. – The Editors of Encyclopedia Britannica Article History, chiaroscuro (art technique), în Encyclopedia Britannica, revizuit de Meg Matthias, 30 ianuarie 2025, disponibil la  https://www.britannica.com/art/sfumato (accesat 9 februarie 2025, ora 10:51).

by