Azi mi-am luat mama de braț și am dus-o să-i arăt parcul de lângă apă.
Nu știți, nu aveți de unde să știți că, dacă vă întindeți cu fața spre pământ, acolo, pe iarba deasă din parc și vă rupeți de lume, puteți auzi tot plânsul celor ce-au trecut și a celor care au rămas. I-am arătat mamei cum se face, ca pe un mare secret ce-l descoperisem singur acum câțiva ani… Mi-a șoptit…
– Sunt obosită, prea obosită de atâta întuneric, vreau să privesc soarele, vreau să mă uit lung la omul acela care hrănește pescărușii, vreau să aud copiii aceia care cântă în jurul unui bătrân… și uite, vreau să aud, scoțianul cu fusta lui cadrilată, care-și suflă amintirile prin sunetele cimpoiului!
“Mamă!” I-am spus… ascultă! Dacă faci așa, o să auzi rugăciunile celor din biserica distrusă, arsă sub bombe grele în vremuri vechi, nu e minunat că-i poți înțelege și că te poți elibera plângând cu ei?
– Sunt obosită, sunt prea obosită pentru a mă mai ruga lângă ei, sau sunt prea aproape și nu-i pot auzi! Știi, de când nu ne-am mai văzut, eu am deja rugăciunile mele pe care ei nu le-ar înțelege
– Privește, i-am zis… privește valul acela de trandafiri care îneacă zidurile din jur, primește cu brațele sufletului tău chinuit, mamă…primește rostogolul ăsta minunat de parfum!
– Sunt obosită, să știi… prea obosită să le mai desfac din câte s-au împletit… eu vreau să prind doar atingerea visului de miros al “mâinii maicii Domnului”, după ploaie… și, te rog, deschide fereastra să se îndese bine camera, că de mâine se anunță arșiță mare!
– Atunci, eu zic să te uiți măcar la mine, mamă… să vezi câte fire colorate mi-au mai rămas în albul care e tot mai mult… și uite-mi ochii pe care mi i-ai rupt din ai tăi! Mai știi când îmi spuneai că ridurile tale nu ar putea să trăiască fără tine? Și-mi spuneai că nu sunt pentru că au curs râuri de lacrimi, sau că ai primit de la mai marii lumii ăsteia prea mult și prea gri? Îmi ziceai atunci, că sunt inelele copacului care crește în tine, și-n fiecare an zburat, apare altul… și altul… cred că acum te înțeleg, mamă…. abia acum!
– Ehheee, dacă ai ști cât sunt de obosită… de atâtea anotimpuri trecute, de atâtea frunze căzute, de atâtea vieți. Și uite, nu mă pot opri să… trăiesc! Parcă nu mi-au ajuns răsăriturile împerecheate cu apusurile… Fiule, să nu te temi atunci când ele se vor desperechea…
– Știi, mamă… nu te-am mai sunat o vreme! Simțeam că nu pot umple cuvintele și îmi aduc aminte cum mă învățai să nu-ți cheltuiesc timpul, pentru că tu aveai o altfel de numărătoare a vremii… îmi ziceai că îl oprești, doar atunci când voi ști să-ți vorbesc rodit, plin și colorat cum trebuie. Iar eu repezeam cuvintele și le amestecam și nu vedeam cât de verzi erau în fuga mea de a te pricepe! Dar promit că o să sun chiar acum, deși știu dinainte că nu ai să-mi răspunzi, știu… poate ești încă supărată, poate nu mi-ai iertat încă nepriceperea privirii tale de atunci și poate din acest motiv ai înălțat brațele împăciuitoare pentru o ultimă îmbrățișare neterminată… Te las să te odihnești, mamă, iar eu o să merg să ud tufa de mâna maicii Domnului de lângă patul tău de la capătul aleii! Și-am să desăvârșesc îmbrățișarea, mamă! Așa să știi!…
Azi n-am făcut nimic pentru mine! Mama mea a făcut totul!
IULIAN IACOB,
Bristol 16 iulie 2020
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..