Andreea privea zâmbind perechea din faţa ei.

– Vreau să dansez, spuse bărbatul în vârstă.

– Dansează,  răspunse femeia de lângă el cu voce neîncrezătoare.

– Da, dar cu tine vreau!

Andreea privea absentă spre fereastra din spatele domnului Rothe. Acesta îi era un pacient foarte drag, iar soţia acestuia il vizita de două – trei ori pe săptămână. Ambii erau trecuţi de şaptezeci de ani, iar domnul Rothe, din cauza diagnosticului pus de medici, era nevoit să locuiască la azil.

Andreea zâmbi la auzul vocii bărbatului din căruciorul cu rotile. „Da, dar cu tine !”, îi răsună în urechi vocea lui. Gândurile începură să zburde prin cămările sufletului ei, auzind tot mai încet conversaţia celor doi. Privea spre fereastra mare şi luminoasă care se afla în spatele pacientului. Chiar dacă era luna februarie, soarele transmitea căldură şi razele puternice inundau încăperea. Oare, voi apuca şi eu ziua în care să mi se spună la bătrâneţe: „ da, dar cu tine…”!?

Era de mai bine de douăzecişi cinci de ani căsătorită. Venise într-un loc străin, necunoscut, lăsându-se cu încredere pe braţul bărbatului pe care îl iubea şi alături de care îşi întemeiase o familie. A renunţat la tot pentru a-l urma, necunoscând povârnişurile vieţii, dar simţea că odată pornită pe acest drum, nu va mai putea da înpoi, deoarece pentru ea nu este cale de întoarcere din drumul căsniciei. Deseori îşi amintea de cuvintele mamei sale: „Draga mea, căsnicia este precum autostrada. Un drum cu sens unic şi de aceea niciodată să nu dai înapoi”. Niciodată? Tresări la gândul acesta.

Învăţase de mică să accepte viaţa cu bune şi rele, fiind conştientă că aceasta trebuie urmată aşa cum a fost trasată de către destin. Ştia că va trebui să lupte pentru menţinerea armoniei şi a echilibrului ei sufletesc, dar totodată şi pentru armonia familiei. Privea prin geamul luminos la fulgii jucăuşi în bătaia razelor de soare, ca apoi,obosiţi, aceştia să se aştearnă pe caldarâmul îngheţat. Părăsise de mulţi ani satul natal, dar în sufletul ei niciodată nu renunţase la el. Făcea ce făcea şi gândurile tot într-acolo i se îndreptau, ca-nspre o icoană sfântă. Şi cum să nu fie, când amintirea leagănulului copilăriei sale era cea mai sfântă icoană, cum îi plăcea deseori să o numească?

Niciodată nu se acomodase în oraşul acesta imens unde oamenii, tot mai grabiţi, parcă vorbeau cu totul o altă limbă. Doar de dragul familiei, îşi ascundea zbuciumul sufletesc şi dorul nestăpânit de pădurile răcoroase care înconjurau meleagurile natale. „Aş fi egoistă, gândi ea, să renunţ la acest oraş cu furnicarul de locuitori şi să mă retrag în liniştea rustică de acasă doar de dragul meu”. Nu-şi permitea să îndepărteze copiii de mediul în care au crescut, doar pentru că dincolo, coloritul viu al ierbii părea mai verde, cerul mai senin, văile, dealurile şi munţii care înconjurau regiunea, erau mai prieteni decât prietenii de la oraş.

Nu zic, şi aici erau câmpii mănoase, dealuri, păduri şi izvoare cu ape cristaline, dar parcă nu erau ca cele din satul ei natal. Uneori, în drum spre serviciu, oprea maşina pe malul fluviului de lângă oraşul X, trimiţând celor de acasă bezele în vârful degetelor. Alteori, zburdalnică intra cu picioarele în apă, neluând în seamă privirile iscoditoare ale oraşenilor. Dorul de casă o copleşea însă cel mai mult la sărbători. Astfel, îşi făurise un fel de trai numai de ea ştiut. Cu sufletul era acasă, iar fizic, era prezentă aici, printre oameni dragi. Adora acele frumuseţi virgine după care tânjea atât de mult, dar din păcate, erau prea departe. Acolo era „acasă”, dar aici avea familia pe care o iubea şi la care nici în ruptul capului nu ar fi putut să renunţe. Astfel a ajuns să trăiască în două lumi diferite.

Privea tăcută, gânditoare… „Oare, când s-a produs ruptura?” Tresări surprinsă. „A existat vreodată cu adevărat? Ruptură? Am lăsat să se destrame o relaţie pe care mă bazam?” Întrebări peste întrebări… „Voi afla vreodată răspuns la ele?” …Şi cu aceste gânduri, fusese trezită de aceeaşi muzică, care se răspândea în surdină în sala de mese a azilului, când tocmai s-a anunţat că vizita domnului Rothe a luat sfârşit şi trebuia să fie însoţit în camera lui. Nu aveau voie să îşi lase pacienţii nesupravegheaţi când primeau vizite şi de aceea erau nevoiţi să îi însoţească. La unii pacienţi veneau rudele, la alţii, copiii sau foştii colegi şi prieteni. Dar existau şi pacienţi care, deşi aveau copiii sau rudenii, erau daţi uitării. Era unul pe care îl iubea foarte mult şi de care i se făcea milă. Domnul Witschel ai cărui copiii nu-l mai vizitase de ani de zile, de parcă uitaseră de existenţa lui.

Noi, personalul medical, suntem copiii lor, spunea deseori Andreea. Noi suntem mai mult decât familiile lor. Petrecem între opt şi zece ore zilnic cu ei. Noi le ascultăm necazurile, îi hrănim, îi îngrijim. Uneori se comportă de parcă noi am fi copii lor, alteori – de parcă ei ar fi copii noştri. Uneori învaţă de la noi, alteori învăţăm noi de la ei. Astfel, zi după zi, s-a legat o relaţie strânsă între ea şi pacienţi.

– Andreea, Andreea! Tu nu auzi? Ce este cu tine? Vizita a luat sfârşit şi tu nu mă auzi. Vreau să mă duci în camera mea, te rog.

– Oh, da, scuzaţi vă rog, domnule Rothe. Mă bucur că aţi avut prilejul să petreceţi un timp plăcut alături de soţia dvs.

– Ah da? A fost aici? Spuse pacientul care uitase că tocmai fusese vizitat.

– Dar, Andreea, mi-a venit o poftă nebună să dansez… Dansezi cu mine?

– Eu?

– Da, tu!

Se uită o clipă la omul din căruciorul cu rotile. Un râs năvalic o necăji dar se strădui să pară cât mai serioasă în faţa lui. La urma urmei, nu i se cerea chiar imposibilul. Era o dorinţă firească şi normală, chiar dacă altcineva în locul ei, poate că l-ar fi refuzat, motivând că este imposibil să danseze. Ea însă, cu mişcări lente, a dat drumul frânelor de la căruciorul în care se afla „partenerul de dans” conducându-l spre mijlocul sălii. A schimbat CD-ul cu melodiile interpretului ei favorit, Demis Roussos, căutând valsul preferat ”Come Waltz with me!” La o adică, cine ar opri-o să danseze când, plină de viaţă, dorea să facă o bucurie bărbatului? Aşa că s-a îndreptat spre cărucior, invitându-şi  partenerul imobil la dans.

– Domnule Rothe, îmi acordaţi, vă rog, acest dans?  A întrebat cu reverenţă.

Domnul Rothe, cu ochii sclipind de bucurie, fermecător, a desfăcut braţele spunând emoţionat şi entuziasmat  parcă răspunzând unei cereri în căsătorie:

– Da!

Andreea făcuse câteva piruete în jurul scaunului cu rotile, mişcând căruciorul în ritmul muzicii. În felul acesta s-a perindat melodie după melodie, cei doi, absorbiţi de muzică, s-au desprins parcă de realitate, până când epuizaţi, au izbucnit cu respiraţia întretăiată într-un râs năvalnic. Aplauze? De unde veneau? Andreea aruncă o privire în jur. La o masa erau aşezaţi vreo doi, trei pacienţi care, chiar dacă îi priveau, din cauza diagnosticului, nu înţelegeau ce se întâmplă. De pe culoar însă,  două asistente şi medicul de secţie, urmăreau încântaţi „spectacolul”.

Bravo! Bravo ! Andreea şi domnul Rothe vor fi parteneri de dans la Carnavalul de joi. Carnaval? Se întrebă Andreea. Oh, nu… În primul rând, nu îi plăceau festivităţile cu aglomeraţia lor şi apoi, nu prea era în ton cu cei de la oraş. Nu se dădea în vânt după discoteci şi baluri mascate. Avea stilul ei de viaţă prin care s-a remarcat din copilărie. Prefera liniştea în locul forfotei, aşa că încercă să inventeze o scuză, dar pe moment nu-i veni nimic.

– Oh, eu? Eu…. nu pot…!, îngăimă gândindu-se la o scuză plauzibilă.

– De ce? De ce nu poţi veni, Andreea? La niciun Carnaval nu ai participat. Acum ai ocazia sa fii alături de noi şi sper că nu ne dezamăgeşti, zise una dintre asistente.

– Doar odată în an avem Carnaval şi nimeni nu trebuie să lipsească, mai spuse o colegă. Aşa că lasă vorba şi vino. Te vom înscrie în lista de dansatori împreună cu dl. Rothe. Gândeşte-te la bucuria pe care i-o faci.

– Doamne, dar eu…eu… încercă cu glas încet să protesteze.

–  Andreea! Chiar nu poţi primi o jumătate de zi liberă, de la soţul tău? Zise şi medicul şugubăţ. Iar acum, fetelor, gata, la treabă. Hai ! Am vorbit şi ne-am distrat destul.

– Voi veni, mai zise Andreea. Adică… îşi spuse, sper să pot veni.

Peste două zile se anunţase Carnavalul. Andreea, merse la serviciu îmbrăcată ca de obicei, dar când ajunse acolo, colegele o întâmpinară costumate. Odată pe an, tuturor angajaţilor li se dădea voie să vină la serviciu îmbrăcaţi cât mai caraghios.  Era permis, dar de ce Andreea, pentru întâia oară simţea privirile curioase îndreptate spre ea, stânjenind-o? Se uită la Bianca şi zâmbi. „Hm, ce şcolăriţă drăguţă!” Apoi, Elena cea în costum de iepuraş. Jutta, Bernandine cea îmbrăcată în clown cu nasul mare şi roşu. Iar cealaltă, era costumată în vrăjitoare… Prima oară de când lucra în secţie, se simţea stingherită. O colegă, se apropie de ea şi îi puse o pălărie mare şi grea pe cap.

– Hei, fetelor. A venit fotograful. Anunţă cineva.

Fetele vesele, se pregăteau să afişeze un zâmbet cât mai drăguţ pentru fotografia care urma să stea în albumul secţiei de psihiatrie, dar deodată, Andreea, simţi o mână luându-i pălăria de pe cap.

– Hei, ce faci?

– Pst ! Andreea, ne fotografiem. Nu strica poza.

În spatele ei se afla medicul de secţie cu o pălărie drăguţă pentru viitoarea „regină”.

– Cred că asta ţi s-ar potrivi mai bine, spuse medicul, decât pălăria mare şi grea, care ar trebui taman pe capul meu să stea.

Andreea zâmbi medicului poznaş tocmai în momentul când aparatul de fotografiat făcu: „clic”.

– Va fi o poză de pomină care va aduce mult noroc, spuse fotograful.

– Andreea, ne vedem jos, în sala de festivităţi, spuseră colegele în cor.

– Oh, Doamne. Cum să scap?

Simţea privirea galeşă a medicului nou venit al cărui nume nu se strădui să îl reţină. Avea timp să înveţe un nume nou, spunea ea, când i-a  fost prezentat. Dar, cum să scape de privirile lui care simţea că-i ardeau ceafa?

La ora cinsprezece şi un sfert, a dezbrăcat halatul alb, rămânând într-o  bluză bleumarin şi o pereche de blugi. Şi-a potrivit pălăria de carnaval pe cap, coborând în grabă scările care duceau în sala de festivităţi. Niciodată nu folosea ascensorul şi nu înţelegea de ce colegele ei stăteau în aşteptarea lui. De ce se îmbulzeau cu toţii la lift, când aveau posibilitatea să facă puţină mişcare?

Ajunsă în sală, a servit o cafea, apoi, când s-au anunţat perechile de dansatori, a fost şi ea nominalizată împreună cu dl. Rothe.

– Desigur că voi dansa, gândi ea. Voi dansa pentru Franz. Pacientul meu drag. Măcar atâta bucurie să îi fac. Cât despre mine, mai puţin contează bucuria şi fericirea mea personală. Dar astăzi, pentru că tot sunt aici, vreau să îi fac o bucurie domnului Rothe. Vreau să se simtă bine.

Şi cu acest gând, traversă sala direct spre bărbatul, care plin de emoţie, parcă zbura din căruciorul acela cu rotile. S-a aplecat spre el, i-a sărutat obrajii spunându-i:

– Dragă Franz, este timpul ca toţi cei prezenţi să afle de ce este în stare secţia noastră. Aşa că, hai să le arătăm ce ştim noi mai bine. Nu te panica, dragul meu. Vom dansa acel vals pe care îl poţi dansa mai bine, cel pe care deseori îl dansăm sus.

Împingând căruciorul spre mijlocul sălii, Andreea cu sufletul la gură, îmbujorată, aştepta să înceapă melodia. Nu era o mare dansatoare, dar acum, acolo, de dragul acelui pacient, de dragul colegilor şi nu în ultimul rând al ei, se lăsă dusă de ritmul melodiei. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că o persoană aflată în căruciorul cu rotile, dansa atât de bine pe ritmul muzicii. Era conştientă că omul din scaunul acela, avea ritmul în sânge. Fusese un dansator deosebit în tinereţea lui. Fusese instructor de dans. Aşa că se lăsă condusă de mâinile omului care se afla în cărucior neavând altceva de făcut decât să se dăruie în totalitate  celui care fusese cândva expert. Se simţea atât de mică, atât de aproape în faţa unui pacient pe care, până acum,îl privea doar prin prisma unui diagnostic.

Era o lecţie în plus că trebuia să pună preţ pe fiecare persoană, fără să judece pe cineva după origine, vârstă sau diagnostic. Cum avea să spună mai târziu într-un interviu:

– Pentru mine nu există rebuturi omeneşti !

Şi încă odată se convinse de acest mare adevăr.

(va urma)

by

Referinţă Bibliografică

Ligia-Gabriela JANIK: ANDREEA (PARTEA INTÂI)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 aprilie 2016