Interogațiile din aceste versuri se referă la rostul poeziei și frământările estetice ale eu-lui poetic dar și la nevoia omului de a se conecta cu cosmosul în vedera dobândirii nemuririi. Aspirația către veșnicie devine subiect de reflecție pregnant în poemele lui Lupea, creatorul de poezie care participă cu uimire și adânc respect la spectacolul lumii cosmice, năzuind să surprindă prin limbaj poetic nemărginita și inefabila armonie a universului. Pe de altă parte, natura devine, la Lupea, sursă de revelare a binelui și și a infinitelor frumuseți ce ne înconjoară.
Transfigurate în poezie, elementele naturii își amplifică strălucirea regăsindu-se firesc în simfonia cuvintelor ce are darul de a spori concretul lumii, încărcându-l cu un plus de luciditate și o fastuoasă armonie.
„Participarea eului meu poetic
la spectacolul firii,
cu amintita lui dorință,
devenită-n mers, tendință,
de a urca mereu
la nivelul semnificațiilor
esențializate, creează,
prin repetată experimentare,
o atitudine lucidă,
detașată de contingent.
Vreau să cred, și cred,
că în asemenea momente,
eul meu poetic ajunge
la un lirism al înțelepciunii,
încercând să privească
lumea „in nuce”, denudată
de toate convențiile
care-i absolutizează
frumusețea sau urâțenia.
Însă mă doare să cred
că acel clasic triptic
al adevărului, al binelui
și al frumosului,
ce-ar trebui să corespundă
forțelor elementare,
prietene omului,
pare a fi aflat mereu
sub o iminentă amenințare,
în aceste momente.” („Atitudini lirice” III)

Poetul mărturisește, de asemenea, că nu înțelege cum poate funcționa societatea contemporană în absența valorilor estetice, axiologice și juridice tradiționale, care au slujit lumea din vremuri străvechi, păstrând-o vie și nealterată.

Meditând asuprea situației actuale a omului, acesta își asumă retragerea din tumultul lumii, se detașează de neliniștile interogative și preferă să se închidă în microcosmosul creat de propriile gânduri poetice „ascultând relaxat coborârea liniştii /peste apele nopții pline de taine, /pierdut în uimire și sedus, de rodul pomilor / şi de ciripitul păsărelelor, meditând adânc /la înțelesul profund al lucrurilor. ” Cuvântul poetic, devine astfel liant între gânditorul înzestrat cu har poetic și natura înzestrată cu liniște vindecătoare și nespusă frumusețe. Poetul, la rândul său, demonstrează o obiectivă atitudine estetică și empatizează cu schimbările din natură receptându-le, nu doar sub aspect decorativ, ci și ca sursă de revelație spirituală și sentimentală.
„Doresc ca-n versurile mele,
în tot ceea ce scriu eu şi gândesc,
să asimilez erupția fabuloasă a naturii
și elementele ei fundamentale,
în aureola lor de taină,
concretul frapant al firii,
apele, vântul, pietrele și misterul,
lumina, aerul şi praful,
întunericul şi alte esențe
ale cosmosului,
care-mi încântă și-mi copleşesc
eul avid de tainele firii. ” („Căutare”)

Avid de iubire, poetul se revoltă în fața memoriei sale afective care pare să-i superficializeze sentimentele de prețuire pentru persoana iubită, diluându-le în spuma uitării. Cărările iubirii, consideră acesta, nu duc nicăieri iar figura iubitei se încarnează în spațiul imaginației poetice, unde dobândește valențele timpului etern, care se regenerează și se multiplică mereu. Idealizată, femeia iubită ia chipul unei flori, devine înger și poate fi atinsă doar cu puterea gândului fiind alintată cu mângâierea dorului. Ea „trece fără veste”, se ascunde „într-o poveste” apoi se lasă prinsă „în vers tandru, ca-ntr-o boare”. Cu o resemnare aproape ritualică și sacrifică iubita ca „ana în zidire” și o eternizează înălțând-o în vers de sublimă poezie.

Poezia, la rândul ei, devine rost de supraviețuire, de rezistență existențială și de analiză interioară. Ca un psiholog veritabil, Valentin Lupea se prinde într-un exercițiu de interogație estetică, filosofică și psihanalitică cu propriul eu liric pe care îl supraveghează cu mare atenție în cadrul unui proces de fidelă și neântreruptă meditație.
„Cunoscându-i pe alții,
eul meu poetic,
mereu, a încercat
să se determine pe sine,
printr-un act de adaptare
exterioară,
dar și de cultivare
a muzicilor interioare,
ca interrelație dintre
propriu-mi eu creator
și ceilalți slujitori ai muzelor,
constituind, nu numai obiectul
unei meditații ne-ntrerupte,
dar şi preavizul
unei dezvoltări personale,
şansa care duce spre creaţie,
ieșind din serie
prin individualizare.”

Consolidându-și matricea psihologică, intelectuală, emoțională prin poezie, Valentin Lupea, apreciază în mod deosebit „contactul cu cartea” și cu operele confraților de penel. Scriitorul este un fan al creațiilor poetice fixate în granițe tematice concrete și un susținător a configurațiilor lirice modelate după forme stilistice durabile, care emoționează sufletul și desăvârșesc gândirea argumentativă. Scrisul, în acest context, devine un act de mare responsabilitate culturală, creatorul de poezie fiind comparat cu un erudit care, prin lirica sa, educă, argumentează, trasează coordonate estetice, emoționează și invită la meditație filosofică și dezvoltare spirituală.
În concluzie, în volumele sale de eseuri, în cărțile de critică literară și în scrierile sale de poezie, Valentin Lupea se raportează o artă poetică echilibrată și ne propune, așa cum procedează și în actualul volum, o originală și bine argumentată viziune asupra inovațiilor poetice, din perspectiva căreia, scrierile lirice se detașează, de celelalte forme de exprimare artistică, prin extraordinarele lor valențele cognitive, estetice, filosofice, istorice și versatil comunicaționale.

LILIANA MOLDOVAN