Ce importanţă a avut presa idiş din România asupra vieţii evreieşti din această ţară în secolul al XIX-lea? Mi-am pus această întrebare atunci când am început lectura cărţii cercetătoarei Augusta Costiuc Radosav asupra acestei teme. Mi-am mai pus şi alte întrebări. Ce reprezintă această lucrare? Care este scopul ei şi care este materia analizată, în sine? O menţiune specială: autoarea este lector de limba şi literatura idiş la Institutul de Studii Iudaice ”Moşe Carmilly”, Universitatea ”Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar cartea se bazează pe teza ei de doctorat, susţinută la aceeaşi universitate.

De fapt, mă gândisem la istoria presei idiş din România extra-carpatică, respectiv din Vechiul Regat, de mai înainte. Unele lucrări mai vechi pe această temă, ai căror autori erau Nathan Mark, Vladimir Wolf Tamburu şi Iţhak Korn, cercetători din generaţia mai veche, puneau această problemă, dar în mod general, referirile fiind în special bibliografice parţiale. Presa idiş din Vechiul Regat era tratată în mod general, împreună cu literatura idiş şi cu publicaţiile apărute în această limbă în toate provinciile româneşti. Analizele istorice, ca şi cercetarea atentă şi prezentarea amănunţită lipseau: baza rămânea bibliografică, pe lângă faptul că lucrările despre presa idiş scrise ele însele în această limbă aveau un număr limitat de cititori posibili. Număr care este şi mai redus în prezent. Lucrarea lui Solomon Podoleanu referitoare la istoria presei evreieşti din România în perioada 1857-1900 nu oferă un studiu analitic special asupra presei idiş, afirmaţie valabilă şi asupra lucrării cu caracter popular pe această temă a regretatului scriitor şi documentarist Marius Mircu. Lucrarea regretatului bibliograf şi istoric al presei Emanuel Aczel, programată să fie un dicţionar bibliografic al publicaţiilor periodice evreieşti din România şi perimetrul românesc, nu o analiză istorică generală, a fost publicată doar parţial: partea referitoare la presa idiş nu a mai apărut.

Cartea colegei Augusta Costiuc Radosav vine să completeze acest gol. Este o lucrare istorică realizată de o cercetătoare din tânăra generaţie, reflectând noua modalitate şi metodologie de analiză şi prezentare a materialului documentar. Autoarea nu se mulţumeşte şă facă o simplă prezentare, un catalog al periodicelor idiş din Vechiul Regat în secolul al XIX-lea, deşi introduce şi acest catalog în anexă: ea înregistrează 62 de titluri văzute în biblioteci din România şi din Israel, sau identificate în diferite citate din lucrări de istorie locală sau specializată şi în dicţionare ale presei idiş din întreaga lume. Autoarea realizează o analiză istorică modernă a temei. Putem cita propria ei afirmaţie: „Plasată în teritoriul istoriografiei dedicate societăţii din epoca modernă, cercetarea de faţă a pornit dinspre două impulsuri: primul rezidă în interesul şi actualitatea deloc epuizată a problematicii evreieşti în cadrul discursului public european dintotdeauna, iar cel de-al doilea a fost determinat de necesitatea de a contura la nivelul unui discurs istoriografic aplicat tema evreiască din România, devenită o temă de dezbatere publică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Datorită specificului temei, autoarea îşi intitulează lucrarea: „Vocile unei istorii neterminate”. Presa, ca voce publică, a conturat o istorie. Lucru valabil şi pentru presa idiş, pentru prezentarea mediului în care ea a apărut şi a circulat. Dar, o istorie neterminată, datorită renumitului Yiddishland din Europa centrală şi răsăriteană, din care făceau parte şi obştile evreieşti aşkenaze din România de altădată. Chiar dacă unii nostalgici se străduiesc să păstreze această limbă şi această cultură, din păcate ele nu mai sunt aşa cum au fost. Ajunsă materie de istorie, presa idiş din România este cercetată de autoare în profunzime, nerămânând numai o prezentare, ci şi un studiu dublu, atât în domeniul istoriei evreo-române şi general-evreieşti, cât şi în domeniul analizei moderne a comunicaţiei ca ştiinţă socială. Vorbind despre propria sa formă de cercetare, autoarea subliniază că structura acesteia urmează o configuraţie concentrică, iar analiza publicaţiilor este făcută la nivelul unor studii de caz alese în funcţie de reprezentativitatea lor pentru publicistica de limba idiş din Principate.

Autoarea se referă la faptul că primele publicaţii idiş apar în Moldova şi Ţara Românească. Se pare că unul dintre primele periodice idiş – de fapt idiş cu titlu ebraic, incluzând şi articole în limba ebraică – era Korot Ha-’itim (=Cronica timpurilor), care a apărut la Iaşi în mod neregulat, în perioada 1855-1871, cu interferenţe, în redacţia maskilului Fişel Loewenstein. Acest ziar includea atât informaţii traduse din presa de limba germană şi de limba franceză, cât şi articole propagandistice, în favoarea ideologiei Haskalei. Redactorul editor ajunsese la concluzia că, pentru a reuşi în propaganda lor, maskilii trebuiau să folosească limba vorbită de masele evreieşti, idişul, deşi ei o considerau un simplu jargon, o dispreţuiau şi o respingeau.

Autoarea tratează presa idiş din Principate (şi ulterior din Vechiul Regat) în cadrul general al presei idiş din Europa central-răsăriteană, precum şi în alt cadru, tot general, al presei evreieşti din România. Ea realizează o clasificare pe baza aspectului tematic, precum şi pe baza orientării redactorului (maskil, religios, sionist, socialist). Ea se referă la longevitatea publicaţiilor, introducând atât publicaţiile efemere, apărute într-un singur număr, unele apărute ocazional, de exemplu cu ocazia sărbătorii de Purim, altele editate de emigranţii pedeştri de la 1900, cât şi cele apărute perioade scurte. Ea ajunge la periodicul cel mai longeviv, „Hajoetz le-bet Israel beRomania” apărut la Bucureşti în perioada 1874-1895, în redacţia lui Yechiel Michel Aziel. Acest ziar a fost continuat de „Der wahre Hajoetz le-bney Israel beRomania”, Bucureşti, 1895-1913, editat de Iosif Azielescu, fiul lui Yechiel Michel Aziel. Vorbind despre periodicitate, autoarea subliniază că primele cotidiene idiş din lume, „Judischer Telegraph” şi „Der Politiker” au apărut la Bucureşti în anul 1877. Ea subliniază şi varietatea presei idiş: poltică, socioeconomică, religioasă, comunitară locală, culturală, literară, satirică.

În privinţa metodologiei, autoarea foloseşte calea modelelor reconstituitive şi de analiză. Este vorba despre reconstituirea şi analiza de tip monografic a periodicelor, analiza de tip tematic şi analiza discursului jurnalistic ca formă a discursului public. Prezentând istoria publicaţiilor, autoarea prezintă şi istoria cadrului în care au apătut acestea: în lucrare găsim şi numeroase informaţii asupra istoriei evreilor din România. De exemplu, modul în care evenimentele legate de prima alyah – emigrare modernă a evreilor în Ereţ-Israel – au fost percepute de unele dintre aceste publicaţii. Găsim şi informaţii interesante asupra unor personalităţi contemporane, unele trecute cu vederea adeseori. Autoarea a lecturat şi a analizat publicaţiile în profunzime, insistând şi asupra unor informaţii aparent marginale, care nu au atras atenţia cercetătorilor, dar care se dovedesc utile cercetării istorice.

Subliniem şi faptul că autoarea anexează un rezumat larg al cărţii, în limba engleză. Pe calea aceasta, istoria presei idiş din România devine mai cunoscută, mai uşor integrabilă istoriei generale a presei din Yiddishland şi istoriei generale evreieşti. Concluziile autoarei sunt că presa idiş reflectă varietatea şi profilul multicultural al vieţii intelectuale din România; potenţialul comunitar al obştei din ţară de a edita şi a susţine o presă bogată în limba idiş; modernizarea reţelei comunicaţionale în rândul societăţii evreieşti; instituirea de către presa idiş a unei noi coeziuni şi sociabilităţi la nivelul instituţiilor evreieşti; reacţia evreimii la impactul marilor evenimente politice, economice militare, diplomatice; întrebările şi răspunsurile ce domină şi frământă lumea evreiască din România; profilul identitar al acesteia; deschiderea societăţii evreieşti; începuturile sionismului. Credem că este vorba de aspecte diferite între ele, uneori indicând puncte de vedere diferite, chiar opuse unul altuia.

Rezumând cele 9 concluzii ale autoarei, putem afirma că presa idiş din România antebelică reprezintă o sursă importantă de informaţii pentru cititorii ei posibili asupra curentelor şi concepţiilor variate adoptate de editorii, redactorii şi colaboratorii publicaţiilor. Pentru noi, ea reprezintă un izvor asupra istoriei evreilor din România. Desigur, putem adăuga şi unele întrebări. Prima se referă la comparaţia dintre presa idiş din România şi presa evreiască de limba română din această ţară, în privinţa informaţiilor şi comentariilor publicate. Altă întrebare este, dacă presa idiş din România nu ar putea cumva servi şi ca izvor asupra istoriei generale a României, nu numai asupra istoriei evreilor din această ţară. O a treia întrebare este, dacă presa idiş din România era citită şi în afara României. Ştim că unele ziare idiş din România erau citate de ziare idiş sau în alte limbi din alte ţări. Ca urmare, apare şi o întrebare asupra influenţei presei idiş din România asupra instituţiilor şi organizaţiilor evreieşti din alte ţări cu privire situaţia evreilor din această ţară. O altă întrebare este în ce măsură a contribuit presa idiş la apariţia şi dezvoltarea literaturii idiş din România, literatură care a înflorit ulterior, în secolul XX. Sperăm ca autoarea să răspundă la aceste întrebări pe larg, în cercetări şi studii viitoare. Aşteptăm de la ea studii asupra presei idiş din România în secolul XX, asupra interinfluenţei şi comparaţiei între presa idiş din Regat şi cea din provinciile reunite după primul război mondial, precum şi asupra literaturii idiş din România. Dorindu-i succes, încheiem cu expresia regretatului Marius Mircu: „Idişul cântă şi încântă”.
–––––––––––––-
Sursa: http://baabel.suprapus.ro/2016/02/idisul-in-romania-de-altadata/

Lucian-Zeev HERŞCOVICI
Ierusalim, Israel
februarie 2016

by

Referinţă Bibliografică

Lucian-Zeev HERŞCOVICI: IDIŞUL ÎN ROMÂNIA DE ALTĂDATĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 martie 2016