Cât de grei trecură, Doamne, anii fără de Nichita
S-au dezintegrat imperii, moartea cu nemiluita
Seceră-n fâneața Lumii, seceră și nu clăiește
Carele scârțâie goale, oamenii iubesc hoțește
Duhul Sfânt nu mai adastă pe coline ca-nainte
Doar suflarea lui Nichita, dincolo de Necuvinte
Se aude-n întristarea molcomita peste Țară
Ca un giulgiu-nvăluind-o în culoarea tutelară
Ce de dincolo de spectru ne inundă și ne-mparte –
Slobozi – unii la născare, ceilalți slobozi la moarte
Și, arar, doar câte unul slobod la Eternitate
Peste naștere și moarte, peste vini, peste păcate…
Etern astfel e Nichita, după dinainte Altul
Două ceruri paralele conturându-ne Înaltul
Pe sub care ne curg anii, alergăm, ne-mpotmolim
Făptuind nimicnicie în spectacolul sublim
Al plutirii fără margini peste aer, peste apă
Unde păsări iși fac cuibul pe sub streașina de pleoapă…
Nu așa ne-a vrut Nichita – bălăcindu-ntr-un tău –
Și-a luat traista cu cuvinte și-a plecat în largul său
Doamne, dar greu mai trec anii de când el fostu-s-a dus
Se-mpăienjeniră toate, curg tristeți dinspre Apus
Cum tot curseră din celelalte puncte cardinale
Că veneau tristeți puhoaie și noi le ieșeam în cale
Doar Cetatea lui Nichita, ca și-a celuilalt Înalt,
Ridicată pe o culme-a unui munte de bazalt
Nu s-a lăsat pradă hoardei de tristeți de dinafară
Și-așa a ajuns Nichita Omul-Nație, Om-Țară
Fără el, fără-de-țară suntem, în acest șuvoi
Doamne și ce greu trec anii fără dânsul printre noi!
Marian Ilie
13.12.2015


