MARIANA ANGHEL

DESPRE POEZIA FEMININĂ: NINA VOICULESCU, FLĂCĂRI ÎN CALENDAR, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007

Nina Voiculescu, poetă originară din comuna Săcelu, județul Gorj, a debutat literar în ziarul „Gorjeanul”, cu o prezentare despre poetul Spiridon Popescu. A colaborat apoi la alte periodice literare locale, cum ar fi: „Opinia”, „Gazeta de Sud”, „Jurnalul de Gorj”, „Cugetarea”, „Caietele Columnei”. Prezentă în spațiul cultural gorjean și datorită unor emisiuni radiofonice difuzate la Radio Craiova și Radio Omega Târgu Jiu, Nina Voiculescu debutează editorial în 2004, cu un volum de versuri intitulat Mă ninge veșnicia, apărut la Editura Dacia din Cluj, în colecția Poeții Târgu Jiului. În anul 2005, revine cu un al doilea volum de versuri, Flămândă cu lupii, despre care Valentin Tașcu, subliniind ingenuitatea lirismului „de maximă nuanță feminină”, afirma: „În zilele în care poetesele se străduiesc să-și anuleze feminitatea și să ocupe locuri de frunte printre bărbați, Nina Voiculescu, aflată la al doilea volum de versuri, afișează, adică nu afișează, ci chiar îndeplinește, trăiește o ingenuitate de o maximă nuanță feminină și deloc feministă. Poeta singularizează oarecum, pășește în vis pe niște drumuri care par bătătorite, care, de fapt, nici nu au fost vreodată atinse, decât eventual, de aripa, nu de pasul omului”. (Valentin Tașcu)
Volumul asupra căruia voi poposi în acest parcurs literar este intitulat Flăcări în calendar și a apărut în 2007, la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Poeziile din acest volum se înscriu pe linia liricii confesive, cu nuanțe erotice și reflecții existențiale. Titlurile poemelor sunt emblematice și descriu un întreg parcurs al devenirii: Poarta Crucii, Deasupra putinței, Strigăt, În oglindă, Neliniște, Rătăcire, Blestem, Sacrificiu, Eliberare. Poeziile din finalul volumului sugerează o trăire deplină, care a înglobat deopotrivă iubirea și înstrăinarea. Unele sunt „fără nume”, fără titlu, iar altele sunt elocvente prin întoarcerea nostalgică, la un acasă interior, ființial: Miraj, Lacrimă cerul, Existență, Îmbrățișarea ta, La marginea lumii, Doină, La țară, Fără nume, Scoica de iarnă.
Poarta Crucii, poemul care deschide volumul Flăcări în calendar, propune o regresie spre rădăcini: „Mă voi întoarce acolo unde râurile au ochi,/ unde pădurile își pieptănă părul cu degetele aspre” (p. 5). Simboluri de mare forță în această poezie sunt: poarta, simbol ambivalent, sugerând deopotrivă plecarea și (re)întoarcerea, și crucea, simbol integrator, care reunește și împacă, prin jertfă, toate contrariile. Acestea două sunt alăturate într-un titlu de mare sugestie poetică: Poarta crucii. Întâlnim în aceste versuri o natură intens umanizată, martoră la dinamica generațiilor: „îmi țin în palme bunicii, ei plâng sub ștergare de in”. Poeta se regăsește profund în neamul ei: „mă zidesc ca o cruce lipită de talpa porții” și resimte, se identifică cu o întreagă istorie comunitară: „voi face parte mereu din poarta aceea de cruce” (Poarta crucii, p. 5).
Existența se derulează într-o spirală a durerii, care însoțește întru nemurire ființa: „ți-am sărutat genunchiul,/ acolo unde cercul durerii/ se rotise de prea multe ori”. Analogia ființei cu un copac înaripat, un veritabil axis mundi, ilustrează pe deplin nevoia spiritualizării: „porți cicatricea lumii în care nu poți muri,/ ți-ai ridicat brațele deasupra putinței” (p. 6). Teluricul și celestul se întâlnesc în suspinul lumii, iar iubirea este și ea măcinată de această angoasă a căderii: „Zăpada în care orice pată e o rană”. Zborul devine greu: „stolurile te țintuiesc”, iar cuvintele rănesc. Poezia Strigăt se aseamănă unei incantații, căci limbajul poetic are sonoritatea și cursivitatea unui descântec: „A rece de stâncă mă strânge/ și a apă de munte mă spală/ Mă doare piciorul de talpa/ bătută în piatra amară./ îmi vine a susur,/ îmi vine o piatră să sec/ să scutur a frunze/ și a ger să culeg”. Finalul este dramatic, fără izbăvire: „A strigăt din pieptul/ văzduhului sterp” (p. 8).
În această trecere, poeta resimte durerea împovărătoare a existenței: „pe chipul meu drumurile se duc și vin” (În oglindă, p.10), iar dacă „m-am trezit eu, s-a trezit și durerea” (Neliniște, p.11). Invocațiile Ninei Voiculescu sunt pentru a depăși acest univers al durerii: „Frământă-mi în palme țipătul,/ stoarce-l de vlagă/ Așază-mi în ochi/ depărtarea de lume” (Portret, p.16), „Colorează-mi tăcerea, maestre,/ Împrumută-i culoarea durerii/ Și amestec-o pe șevaletul tău/ Cu tristețea și amarul” (Colorează-mi tăcerea, p.17). Descrierea acestui periplu existențial în care este „prea multă moarte” (Colorează-mi tăcerea) amintește, în poezia Rătăcire, dopotrivă de durerea fiului risipitor și de căința femeii păcătoase din Evanghelie. Versurile corespund unor imagini biblice elocvente pentru această stare de spirit: „Acasă mi se pare străin și departe/ Mâna nu mai știu să-ți sărut/ Și nici picioarele să le mai spăl nu mai pot/ Mai simt căldura palmei atingându-mi obrazul,/ Mă privești plângându-mi rătăcirea.” (Rătăcire, p. 12). Toamna este un anotimp al dezintegrării fizice și o promisiune de transfigurare: „Toamna îmi pârguiește trupul…./ Golit de verde/ Frunzele încep să ardă” (Golit de verde, p. 19). Pastelul e doar o aparență, toată substanța poeziei ilustrează o stare de spirit: „Toamna se vânează sufletele –/ Umbrele își iau zborul/ Lăsând trupul gol/ Precum copacul desfrunzit” (Toamna, p. 20). În această devenire a ființei, într-o continuă interogație asupra rosturilor ultime, poeta glosează pe tema vieții proprii, care oglindește și existențele celorlalți: „Astăzi cum o să mă mai numesc?/ Bat timpul fiecăruia,/ Privesc lumea lor,/ Le port trupul,/ De fiecare dată când îmi schimb casa,/ Devin copil sau bătrân,/ Le cunosc gândurile,/ Privesc sufletul dinăuntru/ Ei le șoptesc tainele mele,/ Ei mă cunosc și mă ascultă,/ Apoi mă pictează în cuvintele lor” (Cineva are nevoie disperată de mine, p. 22). Toamna, vestitor al iminenței morții, devine și prilej de reflecție asupra zădărniciei vieții: „Bântuie sufletul/ dimineață de toamnă,/ Îmi afund capul sub guler/ ca într-un mormânt,/ Mă umplu de aburul/ mucegaiului din frunze/ Și plâng împreună cu cerul/ că încă mai sunt” (Existență, p. 34).
Însetată de împlinirea prin iubire, Nina Voiculescu încearcă să o înțeleagă: „Mi-ai trezit umbra/ Ai scuturat-o atât de puternic/ Că s-a împrăștiat peste tot…” (Mi-ai trezit umbra, p.28), dar se pierde într-un noian de gânduri și întrebări: „Cum poate o iluzie să smulgă/ Din rădăcină sufletul?/ Cum poți tu să-mi sfărâmi templul/ Piatră cu piatră?” (Cum, p.22). Iubirea capătă dimensiuni cosmice: „Năframa freamătă, privirea scânteie,/ Degetele își pleacă genunchii în palmă,/ Luna se înalță vlăguită/ Din pieptul asudat al pământului,/ Luându-i cu ea sufletul și strigătul” (Miraj, p. 30). Analogia cu pădurea, cu copacul este, din nou, un corolar al iubirii care cuprinde într-un tot ființa umană și natura: „Asudată de dragoste./ Pădurea/ Freamătă brațele” (Miraj, p. 21).
Reflexiile existențiale creează, prin schimbarea valorii gramaticale, figuri poetice insolite, iar versul scurt conferă poeziei cadența și muzicalitatea baladelor populare: „ Lacrimă cerul – / Îngânându-mă vântul/ Se spulberă…/ Oh, cum se scutură/ Și ultima rugă de verde!/ Pământul nu vede/ Ce negură-i talpa?” Contopirea cu suferinața este punctul deplin al existenței ființei, aflată în căutarea iubirii: „Cum, marea nu simte/ Ce rană-i e sarea?/ Cum geme adâncul/ Să-și nască iertarea…/ Lacrimă cerul/ Se spulberă marea” (Lacrimă cerul, p. 32). Recursul la bunici, ca motiv al trecerii împăcate prin această lume, este tot un prilej de percepție a vieții ca devenire spirituală: „Nu mai simțea greutatea pământului/ în picioarele aspre,/ Privirea-i scruta zările căutând ceva/ dincolo de lumea aceasta,/ Degetele-și împreunară sărutul/ pe frunte… pe pântec… pe umeri/ Și viața ei, adunată cu trudă/ într-o singură lacrimă,/ Se prăvăli spre infinitul abis/ al deșertăciunii” (Tristețea bunicii, p. 36).
Poeta rememoreză „vremuri de seamă” cu bunicul care învățase să trăiască și dincolo de această viață: „Și râde cum viața/ uitase și astăzi să moară,/ Bunicul adoarme/ și tâmpla lui alba zvâcnește,/ În ochi depărtarea/ își face cu mâinile cruce,/ Nu știu cum învață/ spre ceruri, bunicul să urce,/ Pe semne, bunica/ din cozi împletise o scară” (Amurg, p. 37).
Căderea primordială, ca motiv de durere perpetuă, este încifrată în tăcerea pietrei. „Această piatră/ Ar fi rămas un izvor,/ dacă n-ar fi gustat/ Din păcatul/ Cuvântului «Dor»”. (Această piatră, p. 38). Consecințele acestei desprinderi pline de orgoliu sunt devastatoare și eliberează un arsenal de trăiri care dezechilibrează creația: „Vedeam lumina zbătându-se/ în colții întunericului./ Dorul păsărilor de a se întoarce/ în casa apelor,/ Le auzeam țipătul sfâșietor…/ Războiul începuse!/ Sufletul se pregătea să ucidă/ Pentru întâia oară/ setea îl făcea să se simtă/ Nemuritor” (Asediu, p. 41). Speranța reabilitării din această stare de scindare interioară nu întârzie: „Să evadeze pădurile de brazi din pieptul meu,/ Pe umăr să mi se așeze șoimii/ Și-n tâmpla asta însângerată,/ S-adoarmă norii rebegiți de ploi” (Dorință, p. 40). Suferința adusă de propria cădere se cumulează în suferința Fiului Omului, o asociere plină de îndrăzneală cu această „cruce a păcatelor lumii/ care ne-a răstignit pe amândoi”, în poezia Blestem: „Eu sunt coroana de spini/ de pe fruntea lui Iisus,/ Țipătul arginților din palmele Iudei,/ Gura însetată a suliței,/ Colții de fiară ai cuielor” (Blestem, p. 14). Restaurarea ființei se va face doar prin jertfă, prin foc, simbol al purificării totale prin suferință: „În cenușa mamei/ am răsădit rugul./ Ajută-mă să aprind/ ultima clipă, / dezleagă-mi ochii,/ părul răsfiră-l trupului gol – / Voi trage cu mâinile jarul/ cât mai aproape…./ Mi-e dor de liniștea flăcărilor” (Jertfă, p. 42).
A doua parte a volumului File de calendar reunește, sub titlul „Calul de foc”, poezii de dragoste, ingenue, nostalgice, de o rară sensibilitate. Calul de foc, simbol al ursitei, al alesului, „zarea aprinde/ sufletul meu/ plânge de dor,/ Lumea lui arde/ ploaia nu-l stinge/ lacrima mea/ se topește în zbor” (Calul de foc, p. 45). Poeta trăiește o adevărată renaștere prin iubire: „Îmbrățișarea ta/ mă desparte de lume…/ N-am cunoscut vreodată/ Ape mai limpezi/ ca izvoarele tale” (Îmbrățișarea ta, p. 46). Iubirea devine liman și alean și izvor de armonie: „În brațele tale tristețea mi-e străină,/ Ești cerul în care zbor fără țintă/ Și leagănul în care-mi odihneasc/ Sufletul istovit….” (Zbor, p. 51). Anumite versuri surprind prin inocența dorului și exprimarea plenară a iubirii: „Te-am regăsit la marginea lumii,/ Adâncă și necuprinsă precum mare…./ Sufletul se înalță cunoscând măreția/ Furtunilor de lumină!” (La marginea lumii, p. 58).
La finalul acestui demers interpretativ, nu putem să nu sesizăm cum portretul liric al poetei Nina Voiculescu s-a creionat din mers, ca fiind acela al unei prezențe discrete, diafane, de o vitalitate intensă în spațiul propriei poezii. Claritatea exprimării trăirilor și suplețea versificației dau substanță poeziilor sale. În versurile domniei sale, Nina Voiculescu se declină drept: „o floare de câmp,/ fără nume,/ Zbor peste lume/ cu fratele vânt,/ Zilele albe,/ nopți albăstrie de stele.” (Fără nume, p. 63). Poezia care încheie acest volum de versuri ne relevă starea de spirit a scriitoarei aflată într-o continuă învăluire a sinelui. Trăirile incandescente sunt condensate în versuri de o „ingenuă feminitate”, pe care le vom intui doar scrutând „cu adâncă privire” (Eugen Dorcescu) o scoică de iarnă, simbol al matricei și promisiune a renașterii: „Dacă vei zări ochii negri ai mării,/ Cere-le o scoică de iarnă,/ spune-le că-n adâncurile ei/ Îmi voi ascunde lacrima/ De arșița mistuitoare/ a Calului de foc!” (Scoica de iarnă, p. 65).

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA ANGHEL DESPRE POEZIA FEMININĂ: NINA VOICULESCU, FLĂCĂRI ÎN CALENDAR, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2007/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 noiembrie 2023