MARIANA PÂȘLEA

RÂNDURI ȘI GÂNDURI DESPRE „BIBLICELE” LUI EUGEN DORCESCU

Bogat el însuși în credință și talent, cunoscutul om de cultură și  Poet de notorietate EUGEN DORCESCU a înzestrat literatura română cu un volum care desfată ochiul, inima și sufletul cititorului, prilejuindu-i o intrare binecuvântată  în lumea credinței adevărate, în lumea Sfintei Scripturi, a Bibliei, singura carte fără pereche, pe care fiecare bun creștin ar trebui s-o păstreze la îndemână, spre a-i fi cea dintâi și cea de pe urmă, din care să citească, la vreme de veselie sau de tristețe. Desigur, mă refer la volumul BIBLICE, cea mai recentă carte semnată de autor și ieșită de curând la Editura Eurostampa din Timișoara (2021).

De la Dosoftei încoace, au mai încercat câțiva (nu mulți!) să apropie cititorul, prin mijlocirea versului, de învățaturile Scripturii, dar nimeni în maniera lui Eugen Dorcescu, ilustrul poet timișorean, înzestrat cu dar și har. E minunată încercarea Domniei Sale de a aduce la cunoștința cititorului, în limba română actuală, dar în veșminte de sărbătoare, învățăturile biblice, pentru a-l îmbogăți sufletește și a-l educa spiritual. Atunci când un poet are credința și devoțiunea față de Biblie și de poezie, în măsura în care se recunosc acestea în biobibliografia lui Eugen Dorcescu, nu este de mirare că reușește să stihuiască textul biblic în formă desăvârșită. Versificările Domniei sale au muzicalitate și gravitate în simplitate, versetele modelate de condeiul său deschid numeroase căi spre mintea și sufletul cititorului, pentru că, atât fondul, cât și forma dobândită de acestea emoționează, surprind, încântă.

Din „Cuvântul înainte” la volumul BIBLICE, semnat de nu mai puțin cunoscuta MIRELA-IOANA DORCESCU, Conferențiar Dr. la UNIVERSITATEA de VEST din Timişoara, aflăm că „poezia pe teme spirituale, emanând serenitate și forță, mărturisind deschis credința în Dumnezeu, este definitorie pentru Eugen Dorcescu”. În același „Cuvânt înainte” mai suntem informați că „ediția princeps” a Biblicelor a apărut la Editura Marineasa, în 2003. Până la publicarea, cu vreo două luni în urmă, a prezentei ediții, revăzute și adăugite, Eugen Dorcescu a parcurs două decenii de viață, timp în care încercările prin care a trecut l-au apropiat încă mai mult de Biblie, de „singura carte adevărată”, în viziunea sa.

Multe și deosebit de interesante și de bine documentate au fost cronicile, eseurile, exegezele scrise în urma apariției acestui volum de poezie spirituală, de o valoare inestimabilă. De aceea, mă voi mărgini la abordarea realizării estetice a textelor, evidențiind câteva dintre mijloacele artistice, figurile de stil, la care a apelat poetul pentru a da o formă sobră, elegantă, solemnă cărților biblice transpuse în limbajul poeziei. Sunt texte care dovedesc relația poetului cu Dumnezeu, astfel încât „poezia lui să fie și adevărată, și profundă, și perenă” (p 14, ADAM. Pagini de jurnal 2000-2010,Editura Mirton, 2020).

În Psalmul 1, prima cântare de laudă, a regelui David,  închinată Domnului, două comparații subliniază puterea bărbatului fericit, care „nu se duce la sfatul celor care fac răul”, păcătuind și clevetind, ci își „află desfătarea doar în divina Lege”. Bărbatul fericit este asemuit pomului „ce crește lângă apă/ și care n-are roade și frunzele betege” („frunze betege” – un epitet rar!). Interesantă imaginea vizuală. Dar nu numai atât. Apa, sursa vieții, Îl simbolizează pe Dumnezeu. El este Cel ce dă făpturilor create apă în cantitatea optimă pentru a trăi sănătos. Cei ce se îndepărtează de Dumnezeu sunt ca pomii sterpi și bolnavi, lipsiți de binecuvântarea lichidului vital. Pe cei ce „nu pot sta-n picioare la dreapta judecată” poetul îi aseamănă cu „o biată pleavă”, pe care „o risipește hăul”. A fi drept e o virtute. Dar încercările sunt multiple și grele pentru a proba dreptatea omului. Foarte puțini răzbesc în viața de creștin. Cei ce se pierd nu mai au nicio însemnătate. Sunt condamnați la risipire și la prăbușire. Construcția gerunzială din: „Pe Domnul să-L slujiți neîncetat/Și să gustați plăcerea tremurând” are o puternică încărcătură semantică. Slujirea Domnului nu este un imperativ, ci o problemă de alegere. Cei ce aleg să-L slujească, trebuie să se teamă de El, fiindcă în această temere se află începutul înțelepciunii creștine.  O nouă comparație iese în relief: regele David își simte Creatorul „ca un scut”, când gloata vine să îl împresoare”. Scutul divin i-a adus, mereu, lui David victorie, de la lupta cu Goliat până la ultimul război. Scutul e semnul dragostei și al încrederii lui Dumnezeu în slujitorul său fidel, rege și poet. „Regele regilor și Poetul poeților”, după cum îl consideră Eugen Dorcescu.

Două epitete foarte sugestive descoperim în următoarele versuri:  „Zdrobește dinții lor mârșavi și lași”, epitete cu o bogată pletoră semantică, de natură morală. De fapt, acestea figurează într-o construcție artistică în care figura centrală este sinecdoca: dinții sunt parte din întreg. Nu doar ei trebuie zdrobiți, ci oamenii mârșavi și lași cărora aceștia le aparțin. Imaginea are o duritate cutremurătoare. Dreptatea nu se face cu mănuși de catifea. Alte două epitete, de data aceasta ale verbului, din versul „Mă culc și-adorm pacific și senin”, au darul de a sugera liniștea de care se bucură omul cu credință și poartă amprenta uriașului talent al unuia din cei mai pricepuți mânuitori de cuvinte, care combină cu naturalețe neologismele cu cuvinte din vocabularul fundamental al limbii române. Este cazul neologismului „pacific”, care, ca determinant al verbului, își schimbă și valoarea gramaticală, devenind, din adjectiv, adverb. Eugen Dorcescu dă viață cuvintelor ca nimeni altul !

În Psalmul 7, Regele David afirmă cu tărie că îl preamărește pe Dumnezeu, cântându-i „numele sublim, nepământesc”.  Epitetul sublim se referă nu doar la numele frumos al Atotputernicului, ci și la cât este el de înfricoșător pentru un pământean. În aceeași ordine de idei, epitetul „nepământesc” trimite la o sferă de apartenență superioară, misterioasă, imposibil de imaginat de către un pământean.

O metaforă splendidă, după un epitet antepus, „Nocturnul cer cu aștri de foc  împodobit”, descrie simbolic măreția bolții cerești, făcând aluzie la grandoarea focurilor/luminilor celeste. Spre această boltă binecuvântată ne ridicăm, cu toții, din când în când, ochii, spre a cere sprijin sau spre a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile. Omul a primit darul de a contempla înaltul cerului, creația  Domnului, pentru că, zice psalmistul: „Aproape ca pe îngeri l-ai pus și prețuit ”, întrebându-se, în același timp: „ce este omul, la el de Te-ai gândit?”/ Ce-i el, să-l iei în seamă, să-l ai în cercetare?” Se reia aici teza responsabilității Creatorului asupra Creației sale. Dar gândul lui Dumnezeu la om înseamnă mai mult decât grijă și dragoste. Înseamnă și „cercetare”, pentru a-l menține în sfera moralității creștine sau a-l nimici.

O enumerație bogată slăvește „tot lucrul” mâinilor dumnezeiești, arătând ce minunății i-au fost puse omului de lut nu doar la îndemână, ci sub stăpânire: „Sub talpa lui ai pus/Și oile, și boii, și pasărea de sus/Și fiarele, și peștii zvâcnind ca o sclipire…” Câtă profunzime în asemănarea zvâcnirii peștelui cu o sclipire! Gândirea analogică a lui Eugen Dorcescu naște imagini foarte rare. În cazul de față, cei doi termeni ai comparației – „peștii” și „sclipirea” – sunt puși în relație prin intermediul gerunziului „zvâcnind”, formă ce implică repetabilitatea unei acțiuni bruște și momentane. Și, imediat, o metaforă superbă, în versul: „Pe-ntinderea de humă și-n mările celeste!” (Psalmul 8). Cerul în opoziție cu pământul, apele de sus („mările celeste”), de o puritate absolută, în opoziție cu „mările pământului”, cu ape sărate, stătute, compromise. O adevărată construcție semiotică!

Dumnezeu este apărătorul celor săraci si asupriți: „«Acum mă voi scula», rostește Domnul,/«Să-l apăr pe sărac, pe asuprit,/Pe cel ce-a suspinat neauzit/ Voi proteja și veghea lui, și somnul»”. Stihuitorul, în acest registru imnic, caracterizează enunțul divin într-o exprimare figurată, recurgând la un epitet multiplu și la o metaforă hiperbolizată: „Cuvinte sacre, drepte și curate,/Argint de șapte ori trecut prin foc!” Curăție, puritate, sacralitate și dreptate, pe care numai metalul prețios, alb, de „șapte ori trecut prin foc” (număr al încheierii unui ciclu în Biblie, aici un ciclu al purificării) le poate exprima, nicidecum omul, ființă limitată, pe care incinerarea îl transformă în cenușă.

Dar m-aș întinde nepermis de mult cu modestele mele aprecieri asupra multiplelor și valoroaselor mijloace artistice întrebuințate de  EUGEN DORCESCU, dacă aș lua psalm după psalm, deoarece tropii rari, grei de semnificații, pot fi întâlniți aici, precum în toată lirica dorcesciană, la tot pasul, la tot versul, autorul fiind un meșter-făurar de imagini impresionante, de sinestezii superbe.

Pot afirma, citând-o pe  Mirela-Ioana Dorcescu, cea care semnează prefața acestui volum, după lectura Psalmilor versificați în mod atât de strălucit de POET, că „literatura română s-a îmbogățit, în mod real și substanțial, cu acest volum antologic în versuri, cunoscut de acum, sub denumirea de BIBLICELE lui EUGEN  DORCESCU”.

Din ECCLESIASTUL, cea de-a doua carte stihuită magistral, voi reține –  și voi reflecta la ele, în timpul care mi-a rămas – câteva cuvinte pline de înțelepciune atribuite fiului marelui rege David, rege și el, în Ierusalim, predicatorul, cel care se adresează astfel, mulțimilor: „Așa grăit-a: Havel havalim !/El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,/În necuprinsa lui înțelepciune:/ Deșertăciune-i tot. Deșertăciune!/Într-adevăr, cu ce se-alege oare/Sărmanul ins din truda lui sub soare?/Ce folosește omul scos din lut/Trudind o viață-ntreagă neștiut ?/” și îmi voi exprima suprema admirație, nu numai față de ce spune, ci mai ales pentru felul cum se exprimă autorul, apel făcând la cea mai curată limbă  românească, pentru că, „om de lut” fiind și eu,  nu cunosc, nici recunosc, o mai frumoasă alcătuire de cuvinte, capabilă să sintetizeze soarta mea și-a altora asemenea mie, pe acest pământ: „Pământul doar rămâne-ntotdeaun”, iar noi suntem supuși implacabilei treceri: „trec generații una câte una,/Și vin, și trec, și trec, și vin întruna”.

Cât privește Pildele, ele au fost stihuite integral, ca și Ecclesiastul, beneficiind, totodată, de o accentuare și, uneori, de o extindre tematică. Anume, enunțurile sentențioase cu același subiect, sau cu subiect asemănător, au dobândit o prelucrare unică, cifrele dintre paranteze indicând entitățile reunite organic, armonic. Atrage atenția Pilda 18,10, exemplară pentru această atât de originală stihuire creatoare. Pilda 18,10, în versiunea versificată de Eugen Dorcescu, vizează, nemijlocit, prin extindere semantică, destinul scribului și, ca atare, este plasată de poet, ca o concluzie, la finele textului:

„Puternic turn e Numele divin,

Spre care drepţii şi-nţelepţii vin.

Primeşte-ne, sub ziduri, şi pe noi,

Căutătorii vremii de apoi,

Pe noi, robiţi celestelor comori,

Ai slovei fantomatici slujitori;

Primeşte-ne, să ne adăpostim,

S-agonizăm, noi, bieţii sopherim, (scribi)

Sub scutul Tău etern, Yah Elohim!”

(18, 10)

O capodoperă a genului este și RUGĂCIUNEA REGELUI MANASE, versificată exemplar, prin harul pe care l-a primit poetul de la Divinul Autor al celor ce sunt. Este evidentă aici empatia stihuitorului cu acela care, întru pocăință, cunoscându-și fărădelegile, îngenunchează cu inima  în fața lui Dumnezeu. Și, cine îl cunoaște pe minunatul OM, Eugen Dorcescu, înțelege de îndată că empatia Domniei Sale pentru regele păcătos, care se pocăiește, este sinceră, caldă, frățească.

Eugen Dorcescu mărturisește în Jurnalul său: „Mă bucur că Dumnezeu mi-a dat har și putere să stihuiesc Psalmii, Ecclesiastul și Pildele. Mi-am împlinit, astfel, rostul și i-am dat vieții mele sens, zbor, țel, lumină, duh, conținut”. Și continuă: „Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărțile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existențial-artistică la care am ajuns”. Iar despre Pilde afirmă: „Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori, insuportabil mai totdeauna” (Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal – 1991-1998 – , Editura Mirton, Timișoara, passim).

Dacă în prima parte a volumului, intitulată STIHUIRI DIN SFINTELE SCRIPTURI, am savurat PSALMII, ECLESIASTUL, PILDELE și RUGĂCIUNEA REGELUI MANASE, în cea de-a doua, numită POEME ORIGINALE, descopăr cu plăcere câteva poezii pe care le-am întâlnit în alte cărți ale poetului. Secțiunea cuprinde douăzeci și șapte de texte lirice, de certă valoare. Pentru că nu vreau să nedreptățesc niciun poem, citând versuri din unul sau altul, nu o voi face. Le admir deopotrivă și îmi mărturisesc admirația sinceră pentru autorul lor. Sunt poeme de inspirație duhovnicească, pline de dramatism, de vibrație, desăvârșite estetic. Absolut toate sunt marca EUGEN DORCESCU!

A treia și ultima parte a volumului o reprezintă MĂRTURIA STIHUITORULUI, în legătură cu felul în care, de-a lungul a 7-8 ani, a versificat 71 de Psalmi, Ecclesiastul, Pildele și, ceva mai târziu, Rugăciunea regelui Manase... A fost o muncă intensă, poate uneori obositoare, dar noi, cititorii Psalmilor în versuri, ai BIBLICELOR, în întregul lor, suntem beneficiarii rodului bogat al trudei creatoare. Noi avem prilejul de a citi poezie profundă, într-o limbă limpede, frumoasă, dulce. Așteptăm și alte cărți semnate de „poetul de aur”, cum l-am perceput și (supra)numit eu însămi, în urmă cu câțiva ani.

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA PÂȘLEA, RÂNDURI ȘI GÂNDURI DESPRE „BIBLICELE” LUI EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 iulie 2021