Maestrul critic Alex. Ștefănescu are rubrică și în evz.ro. Pe bani, firește. Aburește inlusiv online parbrizul literaturii contemporane. Cu respirația sa neinspirată. E febril ca orice rătăcit între copacii literaturii, caută subiecte. Cităm siderați cum toată literatura națională se învârte în jurul unor chestiuni de intimitate avansată:
„Soția mea mea, Domnița Ștefănescu (născută la 15 iunie 1947 la Ploiești), nu este numai soția mea, ci și autoarea mai multor cărți. Dintre ele una a avut un remarcabil succes, fiind apreciată de cunoscuți istorici (Dinu Giurescu, Ion Bulei, Horia Matei, Adrian Cioroianu) și la fel de cunoscuți ziariști (Stelian Țurlea, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Grigore Cartianu): „11 ani din istoria României. 1989−2010. O cronologie a evenimentelor”. Cine sunt ăștia, cunoscuți ziariști: Cristoiu, Turcescu, Cartianu ? Tristă reclamă. Fosta mea soție scrie cărți de când lumea, în unele dintre ele mă face praf. Și pulbere. Fiul meu cel mic scrie poezie cu dezinvoltura unui robot cardiac. Fiul cel mare a fost un gazetar brici, cu tăiș pe ambele părți, acum limitându-se la tehnoredactare de ziare, reviste cărți, o muncă de muncă. Fiica mea, Florina, e o prozatoare nevăzută de topuri literare, e magnifică. Iubita mea, consoarta mea, Irina, e tehnoredactor nativ cu instrucție la zi. Am toată literatura la degetul mic, cum s-ar zice. Și nu îmi permit să mă bat cu labele peste piept, precum acest King Kong Ștefănescu. Omul are în el un egocentrism demn de tratat de psihanaliști și de popi. Io-te cum îl dă vraja afară dintre tâmple. Citez, nu fac nimic altceva: ”În acte, Domnița are trei prenume: „Domnița−Maria−Eugenia”. Când m-am căsătorit cu ea, acum patruzeci și șapte de ani și am fost întrebat „De bună voie și nesilit de nimeni vă căsătoriți cu Domnița−Maria−Eugenia?”, am răspuns: „Da, cu toate trei!”. Căsnicie fericită, excelență. Nu pricep sensul mesajului. Ce caută doamna în succesurile dumitale, în viața de scriitor de fileu? Pe vremuri, când erați mare mahăr la ”Suplimentul literar și artistic Scânteia Tineretului”, v-am trimis un text de dragoste, o poveste, în care încercam să deslușesc unele mecanisme ale iubirii aproapelui. Mi-ați răspuns la mișto, dându-mi un sfat astronomic de idiot, să nu vă mai trimit scrisori de dragoste la SLAT, să le trimit direct personajului. Firește, personajul era doar o biată ficțiune. Vă citez cu tot respectul, acum, pe ultima sută de metri literari, când, presupun, gâfâiți finanarciarmente:
Am cunoscut-o fiind amândoi studenți la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Era foarte frumoasă (eu aveam alte calități). Mi-am aduc aminte că, la un curs din amfiteatrul „Odobescu” , eu și bunul prieten George Arion am constituit, neștiuți de nimeni, o …comisie pentru un imaginar concurs de frumusețe și am ales-o pe ea „Miss Facultatea de Limba și Literatura Română”. Drept urmare, m-am îndrăgostit de ea (înaintea lui George Arion). Când mă plimbam cu ea pe stradă atrăgea atenția tuturor, iar eu o țineam strâns de mână, ca să nu mi-o ia bărbații!
Excelență, nu se face așa ceva. Parcă sunteți la o piață de legume și vreți să vă vindeți varza. Îmi e tare jenă să scriu astfel de vorbe. Mă consolez cu gândul că le meritați. Ca să fim în ton cu sictirul dumneavoastră față de ceilalți. Nu vă doresc decât să vă deșertați bani în pamperși, aici ați adus literatura română. Am și eu iubite, neveste, chestii din astea de suflet. Și nu-mi scarpin pixul spre găuri literare alese de culori nedefinite estetic. Nu scriu despre! Ce te faci când la rațe, vomiți peste pagina cititorului astfel de aberații, sfârc de univers?: ”Înainte de a fi studentă, a fost elevă a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești, care a dat României mulți oameni de valoare, de la Nichita Stănescu la Basarab Nicolescu. Familia ei, care făcea parte din protipendada orașului, a fost drastic persecutată de regimul comunist și a supraviețuit cu greu, dar a supraviețuit. La ei în casă veneau ca invitați la masă și la discuții oameni ca Toma Caragiu sau părintele Galeriu. Fratele Domniței, Mihai, a ajuns un medic eminent”. Cățărare pe vânt. Doamna dumneavoastră nu are nimic în comun cu lipsa mata de talent și de caracter. Din câte înțeleg, e o femeie fabuloasă, o entitate care merită tot respectul. Îi pup mâna, mâinile, însă, pe dumneavoastră, care ați descoperit și promovat atâtea ”zeițe” literare, și care, la o adică, ați pupat clanțe de partid, nu vă mai cred nici măcar sub jurământ de prezumție de nevinovăție. Nu vă urăsc, mă distrez când vă citesc, aveți un scris de instructor de zbor, de parașutist calificat. Și iar mă simt nevoit să vă citez, cu mâhirea necesară unui om educat, dar al naibii de dur cu impostorii. Ați cam trăit din scris. Pe spinarea ”netalentaților” și cu alifia clasicilor. Ați mințit tot timpul. Nu înțeleg de ce scoateți iubirea la succes:
”Domnița este un om de atitudine, mai intransigentă decât mine. Ca redactor la Editura Albatros, l-a cunoscut pe Ion Iliescu (director, pe atunci, al Editurii Tehnice) și ar fi putut să obțină, după 1989, diverse avantaje cultivând această relație. Dar a refuzat să dea mâna cu el (la nunta fiicei lui Augustin Buzura cu George Maior). Numai pe Ion Caramitru l-am mai văzut făcând un asemenea gest cândva, la Clubul Promotheus (el și explicat de ce: „Nu strâng o mână pătată de sânge!”).”
Domnule Ștefănescu, aveți multe suferințe. În numele literaturii române, spre seninătatea acesteia, vă rog, vă implor să vă retrageți dincolo de nori. Vă asigur un loc în Rai, am pile, nu iliești și maiorești de cazan. Numai dați în propria intimitate, aveți peniță în copite. Aveți slobozire retorică de sfincter destupat de (la) natură:
„Tot Domnița, la un miting al PNȚCD, i-a dat, de la distanță, o replică lui Elie Wiesel, care, la Sighet, a refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a spus într-un discurs: „Românii să nu uite: au ucis, au ucis, au ucis.” Replica Domniței, îndelung aplaudată, a fost: ”Elie Wiesel să nu uite: românii au fost uciși, au fost uciși, au fost uciși!” Nu era neapărat o contrazicere a lui Elie Wiesel, ci o completare.”
Ne amețiți, zăpăciți, ne vrăjiți, ne cereți tot ce nu vă putem da. Milă și silă. De ce dați ”din casă” nu pot înțelege. Am și eu sentimente, am ”domnița” mea, dar nu pot face din ea o treaptă întru gloria mea. O iubesc și atât. Și aici ai dreptate: femeia de lângă mine e mai deșteaptă decât toată mintea mea. Și mai utilă decât mie însumi. Mă scoate din toate rahaturile unei vieți nescrise. E ”un om de lume”, cum zici matale, căreia, din an în paște, îi cumpăr câte o floare sau câte o ciocolată de un leu și cinzeci de bani. O văd fericită. Nu mă cațăr pe tulpinile ei, eu însumi sunt un copac. Vă citez, sunteți genial, știți să vă cățărați inclusiv în lava vulcanilor:
„Domnița este un om de lume. Nu stă mereu încruntată, cum stătea Octavian Paler, când îi judeca pe contemporani, ci râde adeseori din toată inima și are ea însăși umor. Principala ei armă este ironia, pe care o folosește mai ales în dialogurile cu… mine.”
Mult zgomot pentru o doamnă silențioasă, o femeie frumoasă, pe care, recent, am văzut-o la un post TV. I-am pupat imaginea, modestia netrucată, simplitatea nativă. Și mi-am adus aminte de dumeata. Cu tot dragul din lume. Sunteți un critic literar distractiv, amuzant, de circ. Mare lucru, în aceste vremuri lipsite de artiști…
Marin Ifrim
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..