Am pe masa de lucru multe cărți și reviste literare primite în ultimele luni. Nu am un criteriu al priorității lecturii. Se întâmplă ca, din instinct mai mult decât livresc, aceste tipărituri să-și facă numărul de magie și să mă pună la treabă, la citit și comentat, ca și cum ar exista o prioritate superioară simțurilor și voinței noastre. Țin în mână și răsfoiesc, azi, de Sf. Maria, cartea de versuri a poetului și publicistului Mihai Vintilă: „Dirijorul de cuvinte”. Am primit cartea acum trei ore, prin Poșta Română. M-a atras titlul provocator, drept pentru care, așa cum Călin Popescu Tăriceanu nu a putut sta „la coadă”, pentru un carnet de șofer, sau cam așa ceva, nici cartea lui Mihai Vintilă nu s-a lăsat inclusă în „morman”, în „teanc”. E vorba despre un volum de versuri care, într-o lume literară normală, ar cam putea schimba „punctele cardinale”, „topurile” așa-zis oficiale. Așa cum la Slobozia trăiește și scrie (genial) un poet la care țin cu sufletul, Șerban Codrin, sau cum, la Râmnicu Sărat, trăiește și dă poezie inconfundabilă lumii, Nicolai Tăicuțu, la Brăila există Mihai Vintilă! Revanșa provinciei! Este născut la 25 martie 1973 în București, licențiat în economie din 1997 și în drept din 2010. Treabă de carieră și de carte de muncă onorabilă. Mai important pentru cititori, inclusiv pentru criticii literari, este faptul că Mihai Vintilă e poet, realizează o revistă excelentă, Litera 13 din Brăila, și are un apetit lexical foarte ecologic. De-a lungul timpului, am citit sute de definiții și răspunsuri sau păreri la întrebarea: „Ce este poezia?”. Și-au dat cu părerea mari poeți, mari critici, mari oameni de cultură. Niște păreri credibile, camuflate în subtext de imposibilitatea unei certitudini… Nu încerc să fac aici „teoria chibritului”. Iată cum vede poezia Mihai Vintilă, la începutul cărții sale, apărută la Editura InfoEst: „Poezia trebuie să creeze o stare în cititor care să îi facă sufletul să vibreze. Poetul ajunge să fie ca o mică barcă cu pânze care plutește pe marea poeziei acolo unde vrea vântul să o ducă! Pentru ea vreau să avem strigarea – cu vânt înainte”. Îmi plac asemenea considerații, sunt raționale, realiste. Culmea, marele poet, mă rog, așa e considerat, Mircea Cărtărescu, filolog de profesie, face din poezie o algebră greu de controlat de vânt sau de rațiuni superioare. În schimb, inginerul de profesie Mihai Vintilă, vede poezia ca pe un fel de al doilea suflet al omului, unul de avarie, de rezervă pe timp de tsunami. Nu mă joc cu vorbele, nu vreau să fac din țânțar amăsar, și nici din Cărtărescu ceva mai important decât nu se mai poate. Mă interesează viitorul poeziei. Șerban Codrin, Nicolai Tăicuțu, Mihai Vintilă și mulți alți onorabili poeți din provincie reprezintă, în viziunea mea simplă, ziua de mâine a liricii naționale, inclusiv a celei de manual. Citez la întâmplare poemul „Dirijorul de cuvinte”, cel care dă și titlul cărții, un poem sec și tăios în limitele unei legitime apărări a spațiului poetic oarecum privat, dedicat lui Dumitru Anghel: „El a condus revolta/ Binelui în sânge de verb/ Este un Bach ce cântă cu biciul/ Până slova devine proverb.// Scrie cărți în clarobscur/ împletește cu grijă cuvintele/ Este andante și este allegro/ Nu e călăul, e un părinte.// Citește destinul în vorbe/ Ca un Adam în piele de șarpe/ Pescuiește fără undiță/ În ape ce nu sunt ape.// Nu poate fi ce cred că este/ Cunoaște omul după scris/ Și este rău când dă de veste/ Ce este el? Cine este?// Dumitru Anghel/ Dirijorul de cuvinte!” (pag. 15). Poeții „de provincie” au conștiință, știu că se trag din clasici, din mentalități solide. Un critic literar demn de luat în serios, ale cărui cronici literare le citesc în diverse reviste literare, cum ar fi, de exemplu, „Dunărea de Jos”, care semnează într-un fel ce mă duce cu gândul spre o frondă subtilă, a.g.secară, vede în versurile lui Mihai Vintilă chestiuni greu de combătut: „În această nouă carte, Mihai Vintilă depășeşte punerea în abis despre care scriam altădată, ba chiar și laconismul de care făcea uz cu alt prilej… Aproape că aș spune că întregul este un manifest al strigării”. Din propria mea experiență literară și publicistică, întinsă pe durata a vreo patru decenii, de regulă, simt „vânatul”, „vânătorul”, pădurea literară în ansamblu. Lumea literară nu e un cartier al raiului, dimpotrivă, chiar dacă, la început, conform Bibliei, a fost cuvântul, când trăiești și muncești între și cu scriitori, iadul terestru e doar la un pas. Pasiunea scrisului face ravagii sau creează caractere. Actualmente, literatura română se află într-o criză conformă cu toate crizele nației: politice, administrative, sociale etc. Aș avea motive să intru în amănunte. Am rețineri justificate, nu vreau să fiu înțeles pe dos. Sunt optimist. Cred în literatura pe care o citesc cu mintea mea, nu în cea promovată mai urât decât politicul în reviste cu pretenții internaționale. Cine trăiește măcar propria sa literatură e deja om. Nu mai e loc de imitatori, de mimi cu pretenții de barzi europeni. Cam asta spune și Virgil Andronescu, pe ultima copertă a cărții lui Mihai Vintilă: „O nouă carte prin esența sa tematică și a stilului, un Mihai Vintilă poet asumat și redefinit… Cumpără și vinde cuvinte, nu pe bani, pe sentimente profunde…” Mihai Vintilă e brăilean prin adopție, așa cum a fost și subsemnatul. Brăila este un oraș fabulos, magic, plin de istorie. De aici au plecat Mihail Sebastian, Fănuș Neagu și mulți alți oameni de cultură. În prezent, marele oraș de pe malul Dunării se pare că trăiește, ca mai toată țara, din amintiri. Iată ce spune poetul nostru: „Mă plimb printre tristeți.// Brăila trăiește din poveste/ Vedem ce-a fost/ Și astăzi nu mai este” (pag. 35). În final, vreau să spun că-mi place felul în care Mihai Vintilă înțelege rostul poeziei. Undeva în carte, la pag. 18, am găsit un poem dedicat bibliotecarului Aurel Furtună, un prieten vechi al meu și al altor buzoieni. M-am bucurat sincer. Autorul dedică poeme și altor entități literare care, cred eu, i-au luminat sufletul de-a lungul timpului: Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Alexandru Halupa, Valeriu Ioan Găgescu, Alexandru Costin Tudor, Virgil Andronescu. Mihai Vintilă este un poet format la o școală a poeziei fără ifose, un poet adevărat, concret. Ave!
Marin Ifrim
by 
 |
Referinţă Bibliografică |
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..