Foto: La CCS Buzău: Vorbește marele bibliotecar Alex Oproescu, lângă dr. Valeriu Bistriceanu, Gabriela Defour (fiica lui V. Voiculescu), Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Aurel M. Buricea(?) și Anatolie Paniș
O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XIX)
Există o memorie selectivă disparată care este imposibil de adus la un ”numitor comun”. Fiecare dintre noi reținem ce putem reține, gânduri, imagini etc., însă e vorba doar despre un punct de vedere singular. Eu, de exemplu, nu știu ce am mâncat acum două zile, ce am scris și pe unde am cutreierat. În schimb, îmi aduc aminte cu oarece precizie ce am făcut acum patru decenii, pot reda amănunte microscopice. Înseamnă că acele timpuri m-au marcat într-un sens profund. Trăiesc și gândesc precum japonezul din junglă, care nu a aflat, nici după trei decenii că al Doilea Război Mondial s-a încheiat. Nu e nimic rău dacă nu capitulezi. Trăiesc literatura, e ceva similar unor vitamine scumpe și necesare. Azi dimineață m-am dus la Primăria Buzău cu câte 10 exemplare din ”Caietele de la Țintești!” și ”Cartelul metaforelor”. Le-am dat consilierului superior Florea Androne, să le ducă domnia sa la primar și unde crede de cuviință. Plecat de acolo, am primit un telefon de la dânsul. Șefa de birou voia să vorbească imediat cu mine. Peste trei minute trebuia să fiu la Biblioteca Județeană ”V. Voiculescu” să las și directorului Sorin Burlacu câteva exemplare din ambele publicații. Mi-am cerut scuze față de doamna de la Primărie, care, la un moment dat, m-a sunat și dânsa, întrebându-mă dacă știu cu cine vorbesc. Am cam ezitat, apoi am realizat că la telefon era fosta mea colegă de redacție Cristina Dinu, nepoata regretatului mare ziarist Nicolae Nicolae, unul dintre oamenii care m-a inițiat în publicistică. A rămas, cu scuzele de rigoare, ca, luni, la prima oră să fiu în biroul fostei mele colege. La directorul Bibliotecii Județene nu am urcat în birou, am lăsat revistele unei doamne gardian(ce). Apoi am primit confirmarea că au ajuns unde trebuie. După alte câteva minute m-am întâlnit cu colegii mei Cornel Diaconu și Ion Aldeniu (Gătej) tot pentru a le oferi niște reviste. Parcă aș scrie un jurnal. Aceasta este viața mea de zi cu zi. Încă mi se permite să reprezint Casa de Cultură a Sindicatelor, încă îmi iubesc cel mai frumos loc de muncă pe care l-aș fi putut avea vreodată. Acum câteva minute m-a sunat poștașul meu, un om punctual, ca să-mi spună că am un plic de la Casa de Pensii, o instituție care dă cu o mână și cere înapoi cu două. La ce să te aștepți de la Mulguța Caricescu? Anul trecut, în 2017, această Casă de Pensii a securiștilor și magistraților defazați, mi-a reținut din pensie vreo 1400 de lei, pentru că, acești bani, munciți cum se spune, la greu, nu fac parte din regulile lor criminale. Statul a devenit adversarul cetățeanului. Nu e deloc în regulă. Statul e divizat cu interes, mai ales când vine vorba despre cultură. Nu înțeleg de ce instituțiile ”fidele” statului nu pot face cultură în ciuda imenselor rezerve financiare. Nu e problema „noastră”, a năpăstuiților. Am văzut altele și mai și, au existat cucoane bugetate, între sute de mii de cărți, care, de la angajare, și până la pensionare, nu au atins nici măcar o carte din rafturile bugetate. Curată virginitate spirituală și profesională. Noi, la Casa de Cultură a Sindicatelor, aveam până și femeia de serviciu pregătită să se ocupe de anumite chestiuni care țineau de bibliotecă. Asta e situația, omul sfințeste cartea, mătura etc. Îmi amintesc cu mare duioșenie de femeile de serviciu care au lucrat aici: doamna Panait (prima angajată pe acest post), Tanti Florica, Gabi, Anica Andrei și Luminița Dimian. Le-am uitat numele. Azi l-am sunat pe colegul meu Adrian Dimian, ca să-l mai întreb câte ceva. De la el am aflat că imensul nuc din fața Casei de Cultură a fost plantat exact acum 31 de ani, data la care Adrian a devenit angajat al instituției, el fiind, acum, un fel de veteran al acestui lăcaș de cultură și divertisment. Un om devotat locului său de muncă, harnic, săritor la nevoie, bun de pus pe răni sufletești. Despre acest nuc voi scrie un capitol separat. Se merită, cum se spune! E nucul regretatului nea` Ion Reghină, un alt om care și-a pus sufletul la temelia Casei de Cultură.
Marin Ifrim, 13.07.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |