Foto: Elena Radu, Dumitru Pricop și Valentin Cojocaru la Casa de Cultură
O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XXIV)
În prezent, când realizez vreo manifestare literară îl invit și pe cel mai bun poet actual al Vrancei: Marin Moscu, tizul meu, pe care, nu cu mult timp în urmă, l-am vizitat la Focșani, din partea redacției revistei ”Cartelul metaforelor”, împreună cu Irina Mirică. După ce au dispărut excepționalii poeți vrânceni, Dumitru Pricop și Ion Panait, într-o întrunire, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, am ținut un moment de reculege în memoria celor doi poeți și l-am prezentat pe Marin Moscu drept ”moștenitorul” de drept, continuatorul literar al celor doi. Am avut dreptate. Astăzi, Marin Moscu este reperul poetic al Vrancei. Mă întorc la Dumitru Pricop. Cu un trup masiv, cu o voce de bariton, cu o bucurie incredibilă a vieții, cu un altruism pronunțat, el era vedeta manifestărilor organizate de Casa de Cultură. Uneori îi întrerupeam discursurile pentru că mi se părea că vorbește prea mult. A doua zi regretam. Problema era că, la astfel de manifestări, unii invitați erau în stare să anuleze toate minutele celorlalți, și, de multe ori, luau cuvântul câte 20-30 de participanți. În astfel de situații eram într-un stres maxim. Pricop se supăra pe mine. Îi trecea repede. Acum are două statui, una în satul său natal și una în Focșani. Era un om corect. Știa să glumească în disperare. Îl iubeau fetele tinere. La modul platonic, firește. După dispariția sa, m-am pomenit la Casa de Cultură, în bibliotecă, pe neașteptate, cu soția sa, adusă de regretatul întemeietor al revistei ”Pro Saecullum”, Alexandru Deșliu, râmnicean de-al meu, om de un caracter integru, fapt pentru care istoricul Alex Oproescu avea o adulație netrucată. Doamna Pricop, în doliu, venise să-mi mulțumească pentru tot ce am făcut pentru Dumitru Pricop. Nu prea știu să fi făcut ceva deosebit. L-am respectat și admirat și cam atât. Când venea la Buzău aducea cu el și câte un bidon de vin roșu de Vrancea. Cărat de bietul Ion Panait, deși aveau un șofer al lor, fost colonel ieșit la pensie. Cel puțin așa glumeau ei. La protocol puneam fiecăruia câte un pahar. Dumitru Pricop refuza să bea din pahar. În cele din urmă, i-am cumpărat o cană de lut de la Piața Centrală din Buzău. Tabu! Ca și în cazul lui Mihai M. Macovei, căruia, la întruniri, îi rezervam un scaun special, care semăna cu un tron din secolul al X-lea, pe care exista o specificație: ”Rezervat pentru Mihai M. Macovei”. Dumitru Pricop recita dumnezeiește. Nu doar din poemele sale. Nu era un egoist. La debutul meu editorial, când ne-am retras la o cafea, în prezența unor scriitori la fel de importanți ca și el, s-a urcat pe masă și a recitat poemul lui Eminescu: ”De la Nistru pân` la Tisa”. Sala a amuțit. Eram în 1986! Partidul unic avea niște reguli. Pricop le-a călcat în picioare. Închipuiți-vă un om de peste 1,90 metri tronând peste o masă înaltă de cel puțin un metru! Creștetul său aproape că atingea tavanul. Părea o statuie. Acum e statuie. Dumitru Pricop a fost un poet tradițional, un patriot în sensul profund și curat al acestui cuvânt confiscat dintotdeauna de efemerii politicieni. Dumnezeu să-l odinhească în pace, în acest pământ românesc sută la sută. Dacă vom putea, vom face o placă în care să trecem numele a cel puțin 25 mari poeți, scriitori, critici și istorici care au trecut, au onorat, cu prezența și discursurile lor Casa de Cultură. Pe aici a trecut și Ana Blandiana!…
Marin Ifrim, 26.07.2018

Foto: Nicolae Peneș și Dumitru Pricop, la Casa de Cultură a Sindicatelor




![]() |
Referinţă Bibliografică |