Unirea Principatelor Române a fost şi rămâne pe vecie în istorie o măreaţă înfăptuire a visului de unire al românilor din cele două principate, Moldova şi Valahia, consfinţită la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite, şi aceasta nu mai poate fi privită niciodată ca „Mica Unire”, cum (vai!) se mai uzitează încă, din moment ce ea a aşezat pe harta administrativ-politică a Europei noul stat, România!

Flacăra Unirii, parte însemnată a idealurilor Revoluţiei paş´optiste, a fost reaprinsă la Iaşi mai viu şi mai arzător după întoarcerea din exil a curajoşilor luptători unionişti, care au început treptat să-şi strângă şi mai mult rândurile, în pofida unei crunte şi anti-unioniste prigoane declanşate cu vădită cerbicie de caimacamul N.Vogoride, pretendent la domnia Moldovei, aflată sub stâpânirea  Imperiului Otoman.

Astfel, Mihail Kogălniceanu, profesorul de istorie al recentei Academii Mihăilene, cunoscut prin ideile sale unioniste exprimate în discursul inaugural al acesteia, cât, mai ales, prin cele stipulate în lucrarea redactată în exil: „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”- un înflăcărat manifest al Unirii – , odată revenit la Iaşi, reuşeşte să atragă de partea sa, îndeosebi, prin strălucitul său demers unionist în Divanul ad-hoc al Moldovei, numeroşi susţinători din rândurile tuturor reprezentanţilor păturilor sociale, între care: Costachi Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, preotul arhm. Neofit Scriban, Manolache Epureanu, Dimitrie Cracti, C-tin Rolla, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A. Sturdza ş.a., cu toţii legaţi sufleteşte de o aceeaşi chemare unionistă.

Împreună cu Vasile Alecsandri, cu care împărţise directoratul Teatrului Mare de la Copou, scoate, în 1855, gazeta “Steaua Dunării”, care a devenit o veritabilă tribună a ideilor unioniste ale Partidei Naţionale şi a fost răspândită în cele două Principate, ba chiar şi în exterior. N-a mai rămas mult şi s-a ajuns în punctul „fierbinte” al plămădirii Unirii, cel al constituirii unei forme de luptă concretă şi organizată, care să preia, ca ţel primordial, înfăptuirea Unirii celor două Principate româneşti!

Despre acţiunile întreprinse subversiv de către unioniştii ieşeni în această perioadă „de foc” a intensificării luptei pentru unire, istoricii care au cercetat documentele vremii sunt şi acum cam „zgârciţi” în informaţii concrete. Chiar dacă unii consemnează înfiinţarea, la 25 mai 1856 a “Societăţii Unirii”, sub preşedenţia lui M.Kogălniceanu, niciunul dintre ei nu “localizează” momentul şi… în spaţiu!  O face, însă, cu mult temei istoric, poetul Vasile Alecsandri, în poezia sa “ Jurământ”, datată 25 mai 1856, compusă inspirat la încheierea “sfatului de taină” al unioniştilor ieşeni, care au înfiinţat, “sub măreţul castan” din grădina casei de la Vişan a unionistului Petre Mavrogheni, Asociaţia de luptă pentru Unire, au stabilit formele concrete ale luptei unioniste şi au ales Comitetul acesteia. “Jurământul” lui Alecsandri a devenit de atunci un însufleţitor imn al Asociaţiei, îmbărbătând lupta dusă de unioniştii ieşeni spre împlinirea ţelului propus.

            Sub acest măreţ castan            Să fie numai români,

          Noi jurăm toţi în frăţie            Într-un gând, într-o simţire

          Ca de azi să nu mai fie            Şi să ne dăm mâni cu mâni,

          Nici valah, nici moldovan!      Pentru-a ţării fericire !

Nici exponatul “Mişcarea unionistă la Iaşi”, aflat actualmente  la Muzeul Unirii, cuprinzând portretele membrilor Comitetului acestei mişcări, nu face precizarea că desemnarea acestuia s-a făcut “sub acest măreţ castan”, aşa cum a menţionat, ca participant la sfat, V. Alecsandri în “Jurământul” compus tocmai atunci, la 25 mai 1856!

După o luptă înverşunată, uneori şi cu “ţeava la tâmplă”, desfăşurată timp de 2 ani şi jumătate în clandestinitate, atât în plan intern, cât şi în cel extern şi trecând cu bine “cumpăna” anulării alegerilor “fraudate” de Vogoride şi de adepţii săi anti-unionişti, din 1857, visul Unirii Principatelor a prins măreţia împlinirii lui la 5 şi 24 ianuarie 1859, când cele două Principate şi-au ales în frunte acelaşi Domn unificator, Alexandru Ioan Cuza, devenit astfel Domnitorul noului stat România, cu capitala la Bucureşti.

Abia mai târziu, sosind la Iaşi la 26 octombrie 1860 pentru a participa la inaugurarea primei Universităţi a noii Românii, Domnitorul Alex.I.Cuza, aflând despre “măreţul Castan de la Vişan” – pavăza unioniştilor ieşeni – , a mers să-i admire “măreţia” , s-a  înclinat şi a dat, mai apoi, un bal la Castelul Grecilor din apropiere.

Cu timpul, majoritatea unioniştilor ieşeni luând drumul Bucureştilor pentru a-l sprijini mai departe pe domnitor, peste “măreţul Castan” din marginea Iaşului s-a aşternut o nemeritată tăcere, iar după abdicarea lui Cuza nici măcar nu s-a mai auzit de el. Au rămas pe undeva doar nişte vagi “informaţii” despre existenţa lui, auzite cu luare aminte de către un învăţător din Vaslui, care le-a şi transmis, prin 1975. către muzeul ieşean. Aici, puse “în sertar”,   taina lui “nedezlegată” a continuat imperturbabil.

Şi, totuşi, în chip miraculos, norocul avea să-i surâdă abia în 2002, când a fost re-descoperit de către regretatul prof.univ.dr. Mandache Leocov, ani îndelungaţi director al Grădinii Botanice de la Iaşi, într-o proprietate privată din satul Vişan al com. Bârnova, ajuns acolo în urma unui solicitat “schimb” de terenuri între Focşani şi Iaşi. Într-adevăr, acest impresionant exemplar de Aescullus castanum, în “vârstă” de peste 250 de ani, cu un trunchi necuprins de braţele a doi oameni,  cu anvergura măreţei sale coroane de peste 15 m şi cu o înălţime de peste 20 m, unicat în România şi sud-estul Europei (!), nu putea fi altul decât “măreţul castan” din “Jurământul” lui Alecsandri, a conchis Profesorul Leocov, în urma unei minuţioase expertizări de specialitate. Drept urmare firească, întocmindu-i documentaţia atestatoare, doi ani mai târziu, în 2004, prin Hotărârea nr.8 a C.J.Iaşi, “măreţul castan” de la Vişan primeşte legitimitatea unui Dublu Monument, al Istoriei, fiind socotit incontestabil singurul martor viu al Unirii Principatelor şi al Naturii, datorită unicităţii caracteristicilor sale naturale.

Se credea atunci, pe bună dreptate, că peste Măreţul Castan al Unirii de la Vişan a venit, însfârşit, vremea repunerii în valoarea lui binemeritată. Dar, n-avea să fie aşa…!

E drept că în jurul măreţului castan re-descoperit, devenit Monument al Istoriei şi Naturii, au început să se adune încetul cu încetul, cu acordul proprietarei “mastodontului” arboricol, tot mai mulţi curioşi de prin împrejurimi, dornici să-i afle povestea plămădirii Unirii Principatelor, aşa cum a trăit-o “pe viu” acesta, pe vremea când se afla la “tinereţea” lui centenară. Ascultându-i-o, emoţia ascultătorilor, din ce în ce mai numeroşi, rezona în suflet cu mândria locală a izbânzii istorice a Unirii, plămădite aici, sub măreţia şi frumuseţea castanului în floare. Împresionaţi, un mic grup de inimoşi pensionari, constituiţi  ad-hoc  în cenaclul “Castanul Unirii de la Vişan”, au înălţat, în mai 2008, pe proprie cheltuială, un mic obielisc întru cinstirea unioniştilor ieşeni şi tot de atunci au început să adune de două ori pe an, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai, sub Castanul – Monument, atât pe copiii, tinerii şi vârstnicii împrejurimilor, cât şi pe cei de prin Iaşi şi localităţilor învecinate şi, aşa, laolaltă, “dându-şi mâini cu mâini”, să “întindă Hora Mare a Unirii”, care vibrează mai înălţător “în cuget şi simţire” decât oriunde la o  altă manifestare sărbătorească; asta deoarece aici, la Castanul de la Vişan, Istoria Unirii este la ea acasă, vie şi autentică în toată dimensiunile ei trăitoare. În acelaşi timp, fiecare sărbătoare la Castan s-a dovedit a fi o veritabilă lecţie de istorie, ale cărei învăţăminte merg direct la cugetul, sufletul şi mândria fiecărui participant, tânăr sau vârstnic.

Cu toate aceste “prerogative” incontestabile, dovedite mereu şi mereu, situaţia patrimonială a dublului Monument a rămas neschimbată(!); de aproape 16 ani de la recunoaşterea sa Castanul Unirii de la Vişan se află în tot aceeaşi proprietate privată, fiind lipsit astfel de amenajările necesare şi adecvate unei largi recunoaşteri publice. Toate demersurile înaintate de cenaclişti către autorităţile îndrituite ale statului: locale (Primăria Bârnova), teritoriale (Prefectura şi C.J.Iaşi), naţionale (Comisia şi Ministerul Culturii), de a-l trece în domeniul public, au rămas “de-a surda”!  Dacă mai adăugăm şi lipsa tratamentului de specialitate pentru cele 2 boli contractate în ultima vreme, se poate conchide cu discernământ că situaţia Castanului Unirii este una gravă. Şi, Doamne fereşte!, ar fi mare păcat să nu mai auzim “pe viu” povestea adevărată a “măreţului Castan vişănean” despre “acea duminică memorabilă, de 25 mai 1856, când, sub măreţia coroanei şi a parfumatei sale inflorescenţe, a adăpostit sfatul de taină unionist, ferindu-l de iscodirea fanariotă şi înlesnindu-i, astfel, plămada dospită a Unirii”!

Fiind unul dintre acei ce i-am ascultat sfios şi de nenumărate ori această “mărturie vie”, înclin să dau credit şi vorbelor de duh sfătos ale regretatului Profesor Leocov, care afirmau elocint: “mai mult ca sigur că frunzele lui mari şi lobate, cum şi parfumul florilor sale au avut o influenţă covârşitoare asupra sfatului unionist în luarea celor mai bune decizii pentru înfăptuirea Unirii Principatelor.”

Şi cum speranţa moare ultima, cred cu tărie că Istoria Unirii Principatelor va fi şi pe mai departe la ea acasă, la Iaşi, acolo sub majestosul Castan al Unirii de la Vişan, martorul încă în viaţă al acelor vremuri frământate pentru împlinirea visului de unire.

Mihai Caba      

GALERIE FOTO:

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI CABA: Istoria Unirii Principatelor la ea acasă, la Iaşi, sub măreţia Castanului de la Vişan/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 ianuarie 2020