Receptarea corectă, plenară a unui text poetic presupune disponibilitatea tuturor simțurilor solicitate de acesta. Imaginația vizuală și cea auditivă sunt preponderente în configurarea teritoriului pe care autorul vrea să îl creeze tuturor și fiecărui cititor al său. Iată un eșantion care pare a ține de abstracționismul liric (eticheta i-a fost lipită pentru prima dată și definitiv lui Jackson Pollack):
Am văzut cum
Sufletul se pregătește
De plecare
Cum lacrima
Își ia la revedere
De la plâns
Și se înalță
Abur risipit astral
Este un calificativ plauzibil, pe alocuri, și pentru poeziile din „cu nostalgii la vedere” (Editura SITECH, Craiova, 2018) de Carmen Tania Grigore, din a cărei poezie „panta rhei” am citat. Dar imaginarul poetei este ciclotimic, când rece, operațional, înșiruire de concavități metalice în care pot fi așezate orice conținuturi, când tandru. Sentimente cum ar fi cel filial nu se schimbă de-a binelea în evoluția umanității, își modifică numai expresia:
Ascultă
Mamă
Cum pocnesc
Mugurii
La întrecere cu anii
Cum
Lacrima mea
Se dăruiește
cireșului
să ducă mai departe
zorii de poveste
(cu dor de cândva)
Cred că abolirea punctuației este la această poetă semn al modestiei benedictine, lucru care presupun a fi fost consemnat deja. Dar recluziunea dusă până la abstragere, înafara purificării sentimentelor, reprezintă și individualizarea, singularizarea și sublinierea cea mai apăsată a propriei personalități. Nostalgicii sunt de invidiat. Ei au în amintire un teritoriu al lor, pe care nostalgia îl conservă și îl apără de intruziunile realului prezent. Platon vorbea în legătură cu memoria și finitudinea ei ca despre o ființă cu existență biologică. Poate în paralel cu lectura versurilor ar trebui să revedem Nostalgia lui Tarkovschi pentru a pricepe sentimentele care îl încearcă pe dezțărat acolo și aici, sau să citim excepționala carte a lui Virgil Nemoianu, ultimul cerchist sibian în viață, Arhipelag interior. Există o mândrie a fugii din/de lume în aceste poeme monahale:
Pelerini atrași
De conturul iluminat
Al crucilor
Trag clopote incendiare
(simboluri imaginare)
Ea abia respira
și levita
prin ochii celor din jur
ca o mireasmă
de candelă
(poem pentru Ea)
Primul ne vorbește despre poeți, cel de al doilea despre o Ea admirată până la adorație, stare în care închinătorul încearcă să se asimileze obiectului adorației/venerației, într-un complex exercițiu spiritual de tip imitatio christi.
Poeta nu are nimic în comun cu pictorul american amintit, doar vagul unei sintagme laxe și deci cuprinzătoare. Linia viziunii sale este apropiată severității gravorilor germani dintotdeauna, mai ales a expresioniștilor brașoveni, iar peste epoci și spații, hieratismului iconografic bizantin.
Nu m-ar mira ca într-un trecut aproximativ sau un viitor apropiat exigenta poetă să fi scris sau să urmeze a scrie poezie strict religioasă, tematic vorbind, nu canonic, ci inteligent deviată de la formulele știute. Cred în talentul acestei congenere; ce mă miră este biruința lui târzie și surdinizată. Căutând genul proxim putem dibui înrudiri cu scientismul riguros ironic al lui Călin Vlasie sau scurtcircuitatele mesaje eterice ale lui George Almosnino, poate Paul Daian fără discontinuitățile sale nevrotice. Titlul notelor mele se referă, desigur, la stil.
Mircea Doreanu ( membru USR, Filiala Brașov)


