31LIMBA    NOASTRĂ

Motto:

„Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.”

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ

Motto:

„Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi’’

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

A  NOASTRĂ  LIMBĂ  ROMÂNEASCĂ

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită,  de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună,  în jurul unei căni cu vin.

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i  veche taină și minune

CE  E  LIMBA  ROMÂNESCĂ?

Ce e limba românească?

Frumuseţi ce stau să nască

Din cuvintele măiestre,

Ca muşcate la ferestre,

Dor nestins şi alinare,

Vechi blestem şi îndurare,

Leac la inima răpusă,

Cea speranţă-n Maica pusă,

Pildă şi proverb ce spune

Nesfârşita-nţelepciune,

Chiuitul de la nuntă,

Taină veche, neştiută,

Doina plânsă în caval,

Clipocitul unui val,

Tolba plină cu poveşti

Şi iubiri dumnezeieşti,

Dragostea de neam şi ţară,

Lacrima din ochi de mamă,

Nălţătoarea cea iubire,

Nostalgii din amintire,

Bucurii prinse-n visare,

Bocet trist de-nmormântare,

Viaţa scursă-n veşnicie,

Tot ce-a fost şi ce-o să fie,

Harul pus în Eminesc

Din divinul cel ceresc

Leac la suflet, alinare,

Nesfârştă încântare.

DE CITESC A TALE VERSURI

(Lui Eminescu, Luceafărul limbii române)

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

DOR ȘI DOINĂ

Motto: 

„Eu «DORUL» l-am găsit în «FOAIE VERDE»

Pe unde veșnicia  mi l-a pus”

Cuvântul DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem „Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o  DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

Când spui: „i-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

ȚINEȚI LIMBA NEPIERITĂ

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința  și cea limbă țin în viață

Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.

Că doar limba și credința dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului  cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri,

Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL,  ȚARA,  HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele cea putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.

Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,

Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra timpului  pe-aici trecut.

*

Limba noastră românească e un figure de miere,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

DOVEZI DE VIEȚUIRE

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc  adânc

Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,

Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

Învață și păstreaz[ în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

VORBĂ VECHE BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba strămoșească

Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune

Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire

Strămoșii făcători de fapte bune

Ce au acum în ceruri izbăvire.

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară

Și ce comoară-n grai e tăinuită,

Că vorba cea bătrână-i floare rară,

Ea înstelând cea  limbă ce-i vorbită.

Prin ea legăm trecutul de departe

Cu mersul zilei cele-i de acum,

De-o mai vorbim nimic nu ne desparte

De-al nostru început, pe-acesta  drum.

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n

Biserica vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume recunoaște

C-aici am fost din timpuri strămoșești.

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,

Că MOȘUL  CEL  BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

Că  ceia TROACĂ  fosta-mi scăldătoarea

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

*

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

LIMBA  BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,

În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,

Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.

Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează fiorul  pus în Mioriță,

Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.

Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,

Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

*

Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,

Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,

Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.

Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,

Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,

Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

**

Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,

Când  nevoit, din cele două, lua-voi doar o crestătură,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,

Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii

Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.

A NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită,  de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună,  în jurul unei căni cu vin.

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i  veche taină și minune

VĂ LAS

Motto:

„Trecător prin ceruri ninse/ cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,/ urma carului cu boi”

Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am iubit,

Corola florilor din luncă, cel susur de izvor grăbit,

Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,

Acolo unde priveghează, bătrâna stână din Ardeal.

Le las la cei ce vin în urmă, pădurea ce-am găsit-o crâng

Și via dulce, îmbrumată, cu-ai săi ciorchini ce-n teascuri plâng,

Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i de aur,

Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,

Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,

Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit,

Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări

Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.

Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite

Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,

Și colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate

Și turma veșnic înnoită amirosind a caș și lapte.

Și țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei lăsați însemn

Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,

Și scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură

Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.

Și în cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,

De timpuri toată  însfințită în ruga lacrimilor val,

Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc

Sub  patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.

*

Mai mult de-atât nu am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce

Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă  înscris pe cruce,

De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!

C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.

Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană

Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i pomană,

Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai de bine,

Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și pentru mine.

STRĂBUNUL MEU ŞI LIMBA MEA BĂTRÂNĂ

Lui Moşu-i mulţumesc, lui Mama tână

C-au vorovit în limba cea bătrână

Şi mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc

Să ştiu ce limbă veche, mai vorbesc.

Cuvintele că au o rădăcină

Ce din ceresc lăsată-i ca să vină

Şi că la ea de încă mă cobor

Voi fi cu moşi mei în lumea lor,

Şi cu  Adamii ceia de-nceput

Ce pe aici cu turma mi-au trecut

Mergând spre largul lumii, rând la rând

În mii de ani, ţinând mereu în gând

Poveştile din vremea de-nceput

Şi-ntâiul scris pe ciobul ud de lut,

Cântări şi datini, vrăji de lecuit,

Mărgele pentru fete de iubit,

Şi portul vechi din vremile bătrâne,

Şi rânduiala de făcut la stâne,

Răbojul pus la grindă ca socoată

Şi zeii cei ce făc a noastră  soartă.

Şi în vecia clipei cât mi-au stat

În locul cel de-acolo-ndepărtat

Şi-au mai adus aminte de-a lor casă,

De neamul lor viteaz, trecut prin coasă,

De cât popoare au lăsat în urmă

Împestriţând pământul cu-a lor urmă.

*

Aşa că dacă astăzi ţi se pare

Că vorba ta îşi are-asemănare

Cu alta de la capătul de lume,

Tu poţi să spui că eşti din vremi bătrâne

Un cap de neam ,ce-ai fost în mare fală,

Iar ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.

Ridică-ţi fruntea, stai în măreţie

Şi lasă-i pe mişei la tine vie,

Nu te-or putea nicicând să te răpună

Că tu eşti peste tot în astă humă

Însângerată piatră de Columnă.

Şi-n orice ciob ce-n mâna mea îl strâng

Pe tine mi te laud şi te plâng,

Străbunul meu, vecie pe pământ.

VOROVIND CU BUNA

-Tulai Doamne, Bună, folele mă dor

Că trii pumni de prune am mâncat asară,

Chisăliţă încă şi-apoi minteni mor

Că am fost pre hulpav, rău ca să nu-ni pară.

-Apoi mă băiete, zâce draga Buna,

Io ţ-am zâs într-una hii mai stâmpărat,

Ai băga în tine sorele şî luna

Cât îni fugi tu zâua hămesât prin sat.

Stai pe lângă mine de grâjeşte vaca,

Adă o luţărnă bună la purcei,

Leagănă pruncuţu pân-o hi să tacă

Că ţi-oi da cereşă să îţi faci cercei.

Taie buruiană, fă un piricar

Aivă puii cloştii până măne sară,

Du-te şi aşază luitrele la car

Moşu-to să ducă cucuruz la moră.

Ia tu fedeleşu şi-un ulcior de toartă

Să-ni aduci de grabă apă de izvor,

Să vă fac o zamă de fusaică lată

Şi c-o costă friptă bine în cuptor.

Pân-o hi să hiarbă mămăliga mare

Fă vre-o zece pupe bune pentru boţ

Şi-apoi la aniază, fă de du mâncare

La a noşti care-s, pe hotare toţ.

*

Domne cătă treabă am de-amu a face

Când, acol’, la Vale, plin îi de copii,

Trece-o zâua asta chiar de nu am pace

Ş-apoi mâni la scaldă totă zâua-i hi.

Poa’ să facă Buna tăt ce vre să facă,

Că io, Doamne Sfinte, n-o mai slugărăsc,

Numa zâua asta încă să-ni mai treacă

Ş-apoi mâne fi-va, rai împărătesc.

**

Azi, cu gândul caut vremea cea bătrână

Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,

Nu-s mai Tata, Mama, Moşu, Mama tână,

Casa, curtea, şura, locu-i plin de spini.

Să iertaţi cu toţii, câte supărări

Va făcut copilul cela fără minte,

Peste tot şi toate pune-oi împăcări

Şi-un sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.

Cum ţi-aş da Mărite anii puşi în soartă

Ce-i mai am de-acuma până la sfârşit,

Numai dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,

Şi mă fă copilul cela fericit.

Aş griji purceii, puii, cloşca, vaca,

Duce-oi de amiază, sus, în Continit,

Toate înc-oi face Bunii, că săraca

Mult mă tot iertat-a căte i-am greşit.

Ne-am trecut prin lume, toţi câţi am venit

Din copilărie, raiul pământesc,

L-am gustat o clipă şi l-om tăinui

Steie-ne în suflet, dar dumnezeiesc.

BOLÂNDĂ-I LUMEA

Bolândă-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

Tăhui la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au  să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,

Corcită turmă dezlânată, fără cârmaci, ca vai de ei.

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

De hăi bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,

Tăț beau poșârcă îndulcită, îmi pipă și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

Păi deia-i bai și deia-i hâră și moare lumea în bătaie,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate jânduim,

Aiastă lume-o hăsnășim cât dealuri fi-vor și păraie

Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om cătrăni.

*

Țâfnoasă-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de arțag,

O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta mâzgoșag.

***

Așa  gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

–––––––––––––––––––-

De prin hărți străine, stânge-ne Tu, Doamne,

Pe aceia care încă glăsuim,

Limba Românescă și-n a ei hotare

Pe vecie încă, hai să ne unim.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

31 August 2022

by

Referinţă Bibliografică

Mircea Dorin ISTRATE: POEME DEDICATE ZILEI LIMBII ROMÂNE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 august 2022