MUGURII VIEȚII ETERNE…
#AnnaNoraRotaru – autor
Îmi tot storc gândurile, însă mintea mi-i pustie,
Prin neguri caut zarea, că mi-am pierdut farul…
Întreb și-eu: unde-oi fi oare? Dar cine să știe?
Mă simt ca-ntr-o colivie sau-nchisă-ntr-o cutie,
Cu alții, la fel ca mine, în inimă sădind amarul,
Ca-n primăvară încolțind ce? Jarul…
Aș fi vrut să culeg iubire, dor, vise și speranțe,
Încropind din ele, toate, o minune de poveste…
Dar, gândurile-mi rumegă tolănite pe balanțe,
Între „înterzis”, „mă tem”, „nu știu”, ca gloanțe,
Că-ndată se schimbă decorul ș-imagini funeste,
Mintea mi-o-mbuibă, făr’ de veste…
Mă-nghite golul pustiitelor zile, fade și sihastre…
Din lacul lacrimilor adunate, în care-s cufundată,
Ca șoim m-aș înălța spre mările cerului, albastre,
Din bulboanele sufletului răzbind iară către astre,
Din tăceri de gheață, cu speranța mea brăzdată,
Să-mi croiesc un drum, încă o dată…
Din valurile ceții, ce privirea-mi dornică stârpiră,
Din tăciunii amputatelor vise și-a trăirilor ruginite,
Din viața-mi prădată, ce Demonii tihna-mi răpiră,
Cu orele, clipele-mi pline de har, ce ei-mi risipiră,
Doar o Mână Divină mă suie cu puterile-i infinite,
În Iad trimițându-i, cu focuri mocnite…
Iară mie, Lumina să-mi cearnă în suflet și-n gând,
Cu ploile-argintii, să-mi picure fericirea-n secunde…
Și-eu, vibrând ca lăstar încolțit, spre ceruri rugând,
Să mă-nalț cât de sus, la cer coroana-mi atingând,
Cu nesaț să trag seva, până-n rădăcini a pătrunde,
Ca mugurii vieții eterne în mine s-abunde…
_________________NORA _____________
versuri din vol. __ „Peregrin tăcut prin timpuri” __



