Visul dintotdeauna al profesoarei care s-a ocupat, o viață întreagă, de noțiunile riguroase ale științei, în speță, fizică, a fost acela de a-și așterne pe hârtie preaplinul inimii sale sensibile, sentimentele unui suflet care vibrează profund la frumusețile și minunățiile Universului, ale vieții trăite plenar, ale tuturor oamenilor cu bucuriile și împlinirile lor. Iată că omul de știință (Doctor în Fizică) VIRGINIA VINI POPESCU și-a văzut visul împlinit odată cu apariția volumului ÎNTRE PORȚI DE UNIVERS, la Editura ANAMAROL din București, cuprinzând cea mai mare parte a poeziilor publicate, încă din anul 2009, în diferite reviste și antologii colective, alături de care își găsesc locul și multe inedite. Poeziile sunt grupate, oarecum tematic, în nouă cicluri, care mai de care mai semnificativ pentru imaginea de ansamblu a unei opere care merită aprecieri pentru unitatea în diversitate a creațiilor.

Trebuie să mărturisesc că am citit multe dintre aceste poezii încă din faza de manuscris, dar re-lectura lor îmi creează aceeași stare de emoție, de satisfacție spirituală, ca de fiecare dată, deoarece ele mi-au mers la inimă prin sensibilitatea lor, prin prozodia tradițională în care sunt create cele mai multe, prin ineditul și frumusețea unor metafore, prin mesajul lor afectiv.

Două sunt ciclurile care m-au impresionat în mod deosebit, poate și pentru faptul că am regăsit aceleași trăiri sufletești și sentimente care îmi umplu sufletul, ca oricărui om cu dragoste de neam, de părinți, de familie. Primul (Rădăcini) este cel dedicat strămoșilor simbolizați, metaforic, de copacii falnici care ne reprezintă, cel dintâi fiind un „brad frumos și drept, și sfânt” văzut ca „model de demnitate”, ca exemplu de verticalitate morală în fața tuturor vicisitudinilor, simbolizându-l pe bunicul iubit pe care dorește să-l urmeze întru toate (Bradul). Același bunic este reprezentat de „stejarul frumos” din curtea școlii unde preda ca „tânăr normalist/frumos și nobil prin trăire”, urmat cu aceeași menire de nepoată, căci, îmbrățișând aceeași nobilă profesiune, „veneam o școală să slujesc/…/aveam dorință să muncesc” (Stejar frumos, I), de același stejar fiind strâns legată în treizeci de ani de carieră didactică și de care se va despărți cu durere, dar cu convingerea că el, stejarul, va fi același „Simbol Nemuritor” pentru toți care vor veni în loc, rugându-l să rămână și pentru aceștia la fel de „fidel și primitor” (Stejar frumos, II). Străbunica, de origine elenă, venită pe aceste meleaguri fiindcă „românii sunt oameni frumoși”, are „fața blândă și curată/cu ochii negri, luminoși” atunci când îi spune povești minunate despre țara de origine (Povestea despre greci nu piere), iar „O candelă-n fereastra mică” i-o readuce, de fiecare dată, în minte pe „blânda” bunică. Părinții sunt „Grădinarii vieții” care „dau sens în lume frumuseții”, iar „Nunta de aur” consfințește dragostea celor ce „rămân veșnic împreună”, însoțiți de copii și nepoți, în timp ce aceștia „le repetă că-i iubesc” și „le doresc doar bucurie”. Atunci când părinții se vor afla „Într-un cer din cele nouă”, fiica iubitoare dorește ca ei să rămână „tot pereche”. Mamei îi dedică patru poeme, fiindcă ea este „univers de dor/rădăcina mea cea tare” pe care o dorește „să rămână-n astă lume,/o mamă nemuritoare” („Mamă, univers de dor”), păstrată veșnic în suflet cu „dragoste și ascultare”, fiindcă a fost și este „plină de taine și iubire” („Mama”), chiar dacă „mama dragă mi s-a dus” umplându-i inima de durere și de tristețe. Dar dragostea mamei este atât de profundă, încât „și-n mormânt,/pentru mine, poate plânge” („Poem pentru mama”). Și pentru tată are aceleași sentimente de dragoste și de respect, căci el este cel ce i-a insuflat iubirea pentru țară, pentru pământul strămoșesc, datorie transmisă din străbuni, devenită „sacru legământ” pentru fiică și pentru urmașii ei („Icoana și pământul nu se vând”).

Al doilea ciclu (Tabloul amintirilor), impresionant prin sensibilitatea și duioșia cu care poeta devine un peregrin al amintirilor evocând, cu nostalgie, copilăria inocentă, acel „rai” dăruit cu generozitate de „frumoasa zână din poveste”, care, ca o „făcătoare de minuni”, cum este în toate basmele, „ți-a prins în vis numai cununi,/ți-a dat frumoasa inocență” („Copilăria, frumoasa zână”). Părinții, „blânzi, iubitori, cei mai frumoși…/din lumea pământească”, sunt evocați de copila, devenită matură, cu aceeași statornică dragoste, cu recunoștință și cu dorința arzătoare de a mai fi „răsfățată/de ochi cu suflet de părinte” („Copilăria mea”), visul ei fiind acela de a mai avea „părinți și mângâiere”, în timp ce dorul de „florile din curte” și de „mamă” devine „un suspin”, rămânând „nemângâiată/cu gândul la copilărie” („Mângâiere”). Pentru Virginia Vini Popescu, familia este locul sfânt în care se reîntoarce cu melancolie și cu dor evocând „Masa de duminică”, moment de înălțare sufletească și de armonie alături de bunicii care „stăteau în cap de masă”, ca semn al respectului profund al copiilor din jur, prilej cu care „se serveau doar bunătăți” și „se mai gusta/și-un vin de viță din ogradă”. Nepoții părăseau masa „îndestulați și fericiți”, mulțumindu-le „acelor ce-i creșteau” cu un „sărut mâna”, semn al gratitudinii și al respectului nețărmurit.

Fără a trece cu ușurință peste valoarea artistică incontestabilă a versurilor din celelalte cicluri, atrage, prin inedit, prin caracterul de artă poetică un alt ciclu (Destin de poet) care revelează sensibilitatea poetei la frumos, culegând „Urme de lumini din stele” ale căror taine devin „un izvor cu dor de bine” și capătă consistență în idei și în cuvinte, de aceea, cu grijă și cu drag, „le-mpletesc printre culori,/flori din gânduri fac în minte/în dulci strune de viori”. Viața trăită sub imperiul timpului nemilos, „visul de frumos”, trăirile afective produse de „cântul și durerea” tuturor, vatra strămoșească și vitejii ei eroi, viața și moartea sunt tot atâtea teme și motive de care un poet trebuie să se simtă legat, făcându-și legământul de la da viață („Mă leagă vatra și cuvântul”). „Penița înnobilată” a poetului are menirea de a surprinde tot acest „tezaur/de armonii” dăruit lumii, „în timp ce inima vibrează/cu-o dragoste fără sfârșit” („Împliniri din călimară”). Aceste „împlini” sunt versurile plăsmuite în gândurile poetei, exprimate în „cuvinte sacre” căpătând „ritm poetic” atunci când „inima scrie și citește” („Ideea dintr-un paradis”). Ceea ce rezultă dintr-un „cuvânt/adeseori ascuns în altul”devine o „bogată floare” ce „unește inimi și trăiri,/sădește-n lume armonia”, nimic altceva decât „Frumoasa Doamnă, Poezia”, cea care generează iubirea de oameni, de frumos, fericirea și bucuria de a trăi. Această „frumoasă Doamnă” este rodul minții și simțirii celui ce „strânge”cuvintele și le „combină”, cu meșteșug și cu talent, într-un joc desprins din „gândul cald” și din „harul vieții, cel divin”, având ca țel înfrumusețarea și înseninarea cititorului, nimeni altcineva decât cel care are „Destin de poet”. Dacă acesta este „Geniul”, admirația nu are margini când este vorba despre acele „creații unicat”, pentru „înzestrarea cea mai mare” cu care „o stea” poate „să dea maxim împlinirii”.

Cartea, rodul atâtor eforturi de a transpune în versuri gânduri, idei, sentimente, trăiri afective, se află, de câtva timp, înafara interesului celor cărora le-a fost dăruită. De aceea, „învăluită în durere/zace, de niște ani, la pat./Abandonată, cred că piere,/într-un cotlon demult uitat” („Opriți-i duca, dragii mei”), în timp ce lectura a devenit o „culpă”, chiar un „motiv de dispreț”, iar „cultura-i muncă fără preț,/motiv de ură cât trăim./Mizeria, tristul dispreț,/sunt azi pe locul ce-l slăvim”. Intelectual rasat, dascăl de vocație cu o îndelungată experiență didactică, Virginia Vini Popescu trage un necesar semnal de alarmă constatând atitudinea de indiferență față de cultură, de literatură, de artă, a noilor generații ale căror modele au început să devină îmbogățiții peste noapte aflați departe de valorile spirituale superioare, în contrast cu vremurile când „Sfânta carte” constituia un „aur prețios”, fiind cel mai frumos dar pentru fiecare, având în vedere faptul că înțelepciunea populară a constatat că „cine are carte are parte” („Rușinea de firesc”). În consecință, fiecare dascăl cu dragoste pentru copii și pentru nobila sa vocație își îndeamnă învățăceii să iubească „slova” cărții, deoarece „ea dă putere și gândire/omului trecător prin veac” și-i învață gândul bun, îi înarmează cu forța de a lupta pentru întronarea și respectarea valorilor morale fundamentale: Binele, Frumosul, Adevărul.

Desigur că omul de știință Virginia Vini Popescu nu putea scăpa din vedere elemente ale specialității sale, fizica, elementele esențiale ale vieții („apă, foc, lumină”) create de „Un punct ciudat” apărut din „neant”, elementele cosmice, care își găsesc locul în versurile din primul ciclu al volumului (Joc în Univers), pentru ca versurile dintr-un alt ciclu (Ecoul nemuririi) să devină prinos de recunoștință față de „Nemuritorii” strămoși, față de eroii patriei al căror „stindard nemuritor” a fost „dorința pentru pacea gliei” („Argintul brazilor cărunți”). Fiecare poezie a acestui ciclu devine un imn închinat marilor personalități ale istoriei milenare (Mihai Viteazul, Avram Iancu, Decebal), ale literaturii. Astfel, lui Mihai Eminescu, „Luceafăru-i poartă cununa/cu sufletu-i și-al său penel”, Ion Creangă continuă să scrie povești pe „Ozana lină și curată”, iar Nicolae Labiș este cel pentru care „lacrima-mi, încet, coboară”. Nu sunt uitați nici cei mai reprezentativi creatori de frumos, de armonie, fie cu vioara, fie cu dalta sculptorului. De aceea, Ciprian Porumbescu „închis în gama lui de suflet,/a dat mai mult decât a luat”, George Enescu i-a închinat iubitei sale „și dragostea, și viața,/și muzica lui minunată”, iar lui Constantin Brâncuși, „titan al artei”, în semn de recunoștință, „Coloana Infinitului/îi poartă sufletul spre cer”. Impresionată de destinul de excepție al marilor oameni de litere, de cultură și de artă, de știință, Virginia Vini Popescu îi nemurește prin versuri pline de respect, de stimă, de gratitudine, pe acești reprezentanți ai geniului poporului român.

Romantică prin excelență, poeta se dovedește a fi deosebit de sensibilă la viața oamenilor cu bucuriile și vicisitudinile pe care li le oferă viața, dar și la mișcările binefăcătoarei naturi față de ale cărei frumuseți și dărnicii are o admirație fără seamăn („Împărăția naturii”).

Puritatea sufletească, bucuria de a trăi și de a iubi lumea în care trăiește, stările afective profunde, confesiunea sinceră, candoarea și delicatețea unui sufletcare vibrează la minunățiile Universului, la frumusețile și bogățiile naturii străbat versurile pline de metafore inedite, versuri de o originalitate remarcabilă care îndeamnă cititorul la armonie, pace, liniște sufletească, bunătate, înțelegere și reflecție asupra vieții, toate acestea reliefând portretul unei poete sensibile, cu știința versificației și cu dragoste pentru lectorii săi.

NICOLAE  DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN

by

Referinţă Bibliografică

NICOLAE DINA: DE LA VIS ȘI SPERANȚĂ LA ÎMPLINIRE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 noiembrie 2016