Cum, roși de carii timpurilor noi…
Mlădițe două-am fost pe-un portaltoi.
În doi ne-am prins și-n doi am dat în floare.
În călușei, pe raze moi de soare,
S-au copt copiii noștri printre foi.
Cum nu poți, Doamne, timpul da-n parcare!…
Nepoții ne-au fost grijă și ostoi.
Crescând, s-au smuls din matcă-n volnic roi,
Să ardem singuri, suflu-n lumânare.
Ne ning prin vreme iernile-n petale,
Prin corp ne susur anii ca-n bijoi.
Noi răsturnăm, trosnind din balamale,
Chiar ridurile-n brazdă – geamparale,
Cum, roși de carii timpurilor noi,
În humă ne-om întoarce tot în doi.
Din huma caldă-a gliei într-o ființă vie
Nu súntem primii care cunoaștem ce-i iubirea,
Nici ultimii ce-și umplu paharul cu cucută.
Cu noi nu-ncepe lumea și nici cu noi se mută
Acolo unde-apune și-ncepe nemurirea.
Irepetabil, însă, al dragostei, durută,
Cutremurul de simțuri, unícă-nfiorarea
Lavinei de nesațiu ce-ți taie răsuflarea,
Tăcerii ce se-așterne peste sălia mută.
Am concrescut prin vremuri de spor și de urgie
Ca două sălcii prinse-ntr-o singură tulpină.
Din huma caldă-a gliei într-o ființă vie
Pompează-același sânge aceeași rădăcină.
Ajuns-am deci să nu ne mai temem nici de moarte:
Trufașa nu-i în stare din trunchi a ne desparte.
Sub soare, zloată, vânt ori flegma lunii
Țâfnoasă foc – ca-n regnul ce cuvântă –
Că prea i-ar face umbră și răcoare,
Că n-ar vedea, vezi tu, un strop de soare,
Părea că salca boț de lut frământă.
O namilă de vânt veni din zare
Și plopul se luă cu el la trântă,
Și se bătu erou în luptă sfântă
Din prima pân-la ultima suflare.
Iar când simți cum cade din picioare,
Temându-se-un zuluf să nu i-l tingă,
Căci o iubea, suletica-i Syringă,
Chiar și-n cădere el căzu spre soare.
Sub soare, zloată, vânt ori flegma lunii,
Cum va mai ține salca piept furtunii?
Dar e bărbat, zgârcit la jalet, tângă
Nici moartea nu-i în stare-a o braca.
O lume se holbează, buimăcită,
Cum zboară glonț zăluda Sulamită
Spre sumbre zări cu olm de musaca.
În locul lui un altul ar claca,
Ar zvârle tot din casă pe orbită,
Din piept și-ar smulge inima zdrobită,
Că ai umplea, din rana-i, o saca.
De-ar fi muiere,-ar asurzi, vai, cerul,
Pământu,-n groază, s-ar cutremura,
Taifunu-ar duce-n larg debarcaderul…
Dar e bărbat, zgârcit la jalet, tângă,
Și nu-i necaz să-l poată strămura.
În sinea sa, râzând, a prins să plângă.
Nicolae MĂTCAȘ
Expediate pe 20.09.2016.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..