Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE MĂTCAȘ: Cum, roși de carii timpurilor noi… (sonete)

NICOLAE MĂTCAȘ: Cum, roși de carii timpurilor noi… (sonete)

Cum, roși de carii timpurilor noi…

 

Mlădițe două-am fost pe-un portaltoi.

În doi ne-am prins și-n doi am dat în floare.

În călușei, pe raze moi de soare,

S-au copt copiii noștri printre foi.

 

Cum nu poți, Doamne, timpul da-n parcare!…

Nepoții ne-au fost grijă și ostoi.

Crescând, s-au smuls din matcă-n volnic roi,

Să ardem singuri, suflu-n lumânare.

 

Ne ning prin vreme iernile-n petale,

Prin corp ne susur anii ca-n bijoi.

Noi răsturnăm, trosnind din balamale,

 

Chiar ridurile-n brazdă – geamparale,

Cum, roși de carii timpurilor noi,

În humă ne-om întoarce tot în doi.

 

Din huma caldă-a gliei într-o ființă vie

 

Nu súntem primii care cunoaștem ce-i iubirea,

Nici ultimii ce-și umplu paharul cu cucută.

Cu noi nu-ncepe lumea și nici cu noi se mută

Acolo unde-apune și-ncepe nemurirea.

 

Irepetabil, însă, al dragostei, durută,

Cutremurul de simțuri, unícă-nfiorarea

Lavinei de nesațiu ce-ți taie răsuflarea,

Tăcerii ce se-așterne peste sălia mută.

 

Am concrescut prin vremuri de spor și de urgie

Ca două sălcii prinse-ntr-o singură tulpină.

Din huma caldă-a gliei într-o ființă vie

Pompează-același sânge aceeași rădăcină.

 

Ajuns-am deci să nu ne mai temem nici de moarte:

Trufașa nu-i în stare din trunchi a ne desparte.

 

Sub soare, zloată, vânt ori flegma lunii

 

Țâfnoasă foc – ca-n regnul ce cuvântă –

Că prea i-ar face umbră și răcoare,

Că n-ar vedea, vezi tu, un strop de soare,

Părea că salca boț de lut frământă.

 

O namilă de vânt veni din zare

Și plopul se luă cu el la trântă,

Și se bătu  erou în luptă sfântă

Din prima pân-la ultima suflare.

 

Iar când simți cum cade din picioare,

Temându-se-un zuluf să nu i-l tingă,

Căci o iubea, suletica-i Syringă,

Chiar și-n cădere el căzu spre soare.

 

Sub soare, zloată, vânt ori flegma lunii,

Cum va mai ține salca piept furtunii?

 

 

 Dar e bărbat, zgârcit la jalet, tângă

 

Nici moartea nu-i în stare-a o braca.

O lume se holbează, buimăcită,

Cum zboară glonț zăluda Sulamită

Spre sumbre zări cu olm de musaca.

 

În locul lui un altul ar claca,

Ar zvârle tot din casă pe orbită,

Din piept și-ar smulge inima zdrobită,

Că ai umplea, din rana-i, o saca.

 

De-ar fi muiere,-ar asurzi, vai, cerul,

Pământu,-n groază, s-ar cutremura,

Taifunu-ar duce-n larg debarcaderul…

 

Dar e bărbat, zgârcit la jalet, tângă,

Și nu-i necaz să-l poată strămura.

În sinea sa, râzând, a prins să plângă.

 

                                                                                                  Nicolae MĂTCAȘ

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                                           

 

 

 

 

 

                                                                                                             

 

 

                                                                                                            Expediate pe 20.09.2016.

Facebooktwitterby feather