La izvorul lui Eminescu*

Toate fetele urâte își spală obrajii ca să devină frumoase

La izvorul lui Eminescu,

Toate fetele frumoase își spală genele ca să fie și mai frumoase

La izvorul lui Eminescu,

Toate fetele bătrâne își fac farmece ca să se mărite

La izvorul lui Eminescu,

Toate nevestele încărunțite beau din apa cristalină ca să întinerească

La izvorul lui Eminescu,

Și numai tu nu vrei să-ți speli obrajii, nici genele,

nu vrei să-ți faci farmece, nu vrei să bei din apa cristalină

A izvorului lui Eminescu, Pentru că tu ești frumoasă,

Pentru că tu nu vrei să fii mai frumoasă,

Pentru că tu ești tânără,

Pentru că tu nu vrei să fii mai tânără,

Pentru că tu nu vrei să-ți faci farmece, Pentru că tu nu ai nevoie

de farmece ca să te măriți,

Pentru că de tine se îndrăgostesc toți băieții,

Pentru că după tine-și pierd capul toți bărbații, Pentru că de tine

s-ar fi îndrăgostit chiar și Eminescu

La izvorul lui Eminescu.

*Izvorul lui Eminescu din parcul Cișmigiu din București, despre care se

spune că ar avea proprietăți miraculoase.

Fiindcă iubesc

M-am îmbolnăvit de-o maladie incurabilă:

gelozia. Mi-i ciudă pe floarea din glastră

care te poate privi     la orice oră a zilei,

Pe cărțile de pe stelaj

ale căror file le mângâie privirile tale,

Pe ceașca de cafea ce te sărută în fiece dimineață,

Pe cei patru pereți care se culcă și se scoală cu tine în fiece zi.

L-aș chema la duel pe orice băiat care ți-ar propune

să te însoțească la cinema,

Pe orice poet pe care l-ar inspira chipul tău,

Pe orice trecător care și-ar opri asupra-ți privirile sale,

Pe orice bărbat cutezând să te dezbrace fie și-n gând.

Iar dacă se va întâmpla

Să te ții de mână cu vreun băiat prin Cișmigiu,

Să-l fericești pe vreun poet cu inspirația ta,

Să-l accepți doar în gând pe bărbatul jinduind a-ți fura fecioria,

Să știi că te voi urî. Fiindcă iubesc.

Păsări măiestre

Între ridurile frunții

mi s-au găvozdit ca

niște dropii

durerile toate.

Cum nu mai au unde,

câte una din ele-și face

loc mai spre tâmple, de

la tămple  – la vale să-mi

brăzdeze și fața.

Când ne sărutăm, fruntea

ta-mi netezește, ca o boroană,

brazdele toate, zburătăcindu-mi-le,

dropiile, care și încotro.

E-atât de netedă fruntea ta

și de diafană, încât aud cum se nasc

și se-adună gândurile toate.

Și-nmărmurim în sărut sculpturi

de Brâncuși  – de sfânta-ne teamă

să nu speriem măiestrele păsări.

Scrutând necuprinsul

În preajma ta mă simt mai

aproape de cer, de unde

cuprind cu privirea

imensitatea pământului.

În preajma mea te simți mai

cert pe pământ, de unde

cuprinzi cu privirea

nemărginirea înaltului.

Să-ntindem, dar, brațele,

eu  –  de sus, tu  –  de jos,

și să cuprindem cu ele

pământul și cerul, spre-a

nu ne mai pierde în necuprins.

Secunda ce súntem

Zălog nebuniei totale

Ești singurul meu atu

Cât nu ne vom pierde din cale,

Secunda care ești tu.

Mă rog de toți sfinții din lume,

Dar, mai ales, de Dumnezeu,

Să-ngemene cu al tău nume

Secunda care sunt eu.

Roti-se-va-n spațiul cerescu –

Nici gând să revină-napoi –

Sub steaua lui Eminescu

Secunda ce súntem noi.

Monument

Nu știai că acolo unde

primul sărut ne-a-nălțat

către ceruri azi se-avântă

spre-nalturi

Poarta sărutului?

RUG

Ah, limbile-acestea de șarpe de foc ce

mi se preling din tălpi până-n creștet

atunci când o zi nu te văd sunt limbile

rugului cernând cenușa osânditului la

moarte, iar fiece zi nouă în care-mi

lipsești e-o amărâtă bătrână ce-adună

cu grijă vreascurile vraiște și le-aruncă pe foc.

O, sancta simplicitas!

Delfinul

În tăcerea de criptă a nopții, după-ntâiul cântat al cocoșilor,

plângea un delfin.

Tu, care treci prin toți nervii țesutului corpului meu

cu săgețile zborului de rândunele de sub streașina casei,

cu volutele rochiei de mireasă în care planează eteric livada

cu vișini, cu rumoarea spicelor date în pârg când aud cum

gliseză arcușul de gresie sub muchia coasei,

cu aroma gutuielor coapte ce îngână țipătul trist de cocori

și-adierea zglobie a primilor fulgi, tu, care-mi fluturi batista

albastră de dor de pe punte, chemând albatrosul din pieptu-mi

s-o ieie din urma vaporului, care-mi scrii caligrafic bezéle

pe geamul vagonului pornit să ajungă ori, poate, să-ntreacă, -n alură

de noaten, locomotiva, niciodată-ntâlnită, totdeauna visată,

așteptată mereu, auziseși și tu cum în liniștea nopții, după-ntâiul

cântat al cocoșilor, plângea un delfin, inexistență-a mea dulce?

Era inima mea.

Ci numai păgân nu

Înalță-mă, Doamne, un rege al aștrilor,

să-i pot eclipsa, în urzeală de raze, de sus,

din înalt, goliciunea-i pe plajă.

Pornește-mă, Doamne, un vânt austral,

să-i prind din profil, în faldul mătăsurilor,

chipul în zare: statuie-n mișcare,

și toarnă-mă, Doamne, o ploaie de Argeș,

să-i curg, din răcoarea stropilor iuți,

helenic-păgân, rotunjimile formelor

ori crește-mă, Doamne, -un copac sau o plantă,

s-o ung, vegetal, cu mirul parfumului sevei ce trece

prin mine, ci numai păgân nu mă face, să cad în ispită,

cu poftă de bestie, să-i pângăresc castitatea.

Ghiocul

În podul casei moșilor plecați pe-un drum

abrupt, pe care nu-l mai vinu-l, mi-a răsărit

în palmă un ghioc. Și-mi amintesc:

o țigăncușă mi-a citit odată

în tainele ghiocului destinul.

Dar n-am crezut-o, -nveterat ateu,

care dădea cu barda-n vrăji și-n Dumnezeu.

Și-acum, ajuns în pragul marilor răspunsuri

și la răspântia a multe întrebări, gândind la

anii ce s-au scurs ca fulgul,

ca slava lumii peste mări și zări,

scrutând și răsăritul, și amurgul, eu mă conving

din ce în ce mai mult de-ntreg temeiul profeției

vrăjitoarei și mă întreb: dar, Doamne, cum încape

într-un ghioc atât de mic o soartă-atât de mare?

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 noiembrie 2023