Cu fiece fir de nisip
Cu fiece fir de nisip prefirat prin inelul ce-i
frânge boiul clepsidrei, tot mai mult mă
tentează ereticul gând că Maiestrului tu i-ai
servit drept model în clipa în care-a creat-o pe
Eva.
Vioara trupului tău nereid glisează spre
soare cu zbor de Măiastră să-i ia de pe
gene stropii de rouă și să i se-nchine:
„Bună dimineața, mărite!”
Pleoapele tale – evantai de pasăre-liră – i
s-au desfăcut a mirare până dincolo de lună
și soare ca să-ți citească pe globul privirilor
tot Oceanul de-Azur, toată Marea Serenității.
Pletele tale pe umeri îi curg niagare și-o umbră
de zâmbet de donă își șterge, hoțește,
o taină din faldul privirii.
Cele două mere domnești s-au postat sfidător
în calea poftei barbare, de parcă-s furate din grădina
de vară a Ecaterinei a Doua ori dintr-un hibrid creat
de Miciurin, nicidecum din pudicul pom al păcatului.
Și numai o frunză se-ascunde cu zel
de privirile lacome ale bărbaților.
Cu fiece fir de nisip prefirat prin inelul ce-i frânge
boiul clepsidrei, mă conving tot mai mult în ereticul
gând că nu alta, ci tu-nseninat-ai pe Mag
în clipa în care-a creat-o pe Eva.
Maitreyi
Frumoasă din vise, ce sorț dete-mi-se, o, Maitreyi!…
O lance de gând mă străpunge cu lama-i la osu-mi:
Eu nu pot cu tine, dar nici fără tine nu pot trăi.
Nec síne te, nec áutem técum vívere póssum.
Te-am vrut Galatee, nu doară femeie, o, Maitreyi,
Dar gândul fatal mi-a tot rosu-mi-a creierul, rosu-mi:
Eu nu pot cu tine, dar nici fără tine nu pot trăi.
Nec síne te, nec áutem técum vívere póssum.
Cum nu ți-am dat, însă, suflare nestinsă, o, Maitreyi,
Azi numai în vis îți sorb dulcele chipu-ți, frumosu-mi:
Eu nu pot cu tine, dar nici fără tine nu pot trăi.
Nec síne te, nec áutem técum vívere póssum.
Frumoasă din vise, vezi pletele-mi ninse, o, Maitreyi,
Îndură-te, dar, și-mi alină-acest dat dolorosum:
Eu nu pot cu tine, dar nici fără tine nu pot trăi.
Nec síne te, nec áutem técum vívere póssum.
Eclipsă de soare, clarobscur de lună
Când te-am zărit, inimile noastre pe dată s-au prins –
de parcă știau de la naștere una de alta –
în iureșul unui vârtej desprins din vâltoarea dantescului
soi de-alchimie demonică: inima mea, purtată de sorb
pe tronsoanele Căii Lactee ca un gătej,
inima ta – undeva în Marea Ionică.
Prinși în dornele dragostei, făceam tumbe și rumbe în univers
ca nebunii, două sósii uitate de Dumnezeu și de lume,
fóchii ai nimănui, ale sorții fiastre.
Nici nu mai știu: noi ne rostogoleam în jurul Lunii sau Luna –
în jurul dragostei noastre.
Shakespearian împătimiți, uitasem zeului aștrilor rostul,
arderii lui. Nici nu mai știu: Soarele se rotea în jurul nostru
sau noi – în al Soarelui.
Purtați ca de-un sorb pe áripi de vise albastre, frângem
boiul clepsidrei, rupem ițele gândului. Nici nu mai știu:
Pământul se-nvârte în jurul dragostei noastre sau noi –
în jurul Pământului.
Eclipsă de soare, clarobscur de lună și noi, două sósii…
Și sufletul
Naiv, numai diavolul, dragă, credeam, te cumpără-ntâi segmentar,
ca, până la urmă, să-ți ceară și sufletul. Și nu m-am lăsat momit.
Când te zării, zmeoaico, un vifor veni să ne ia. Tu îmi întinseși mâna,
eu – inima.
Gestul tău generos generase-o reacție reciprocă, chiar mai mult:
odată cu inima-mi îți detei și sufletul.
Și nu ne conturbă transplantul, și nu simt nici criză de suflet,
deci nu am motiv să întreb de nu ești soră cu diavolul.
Fiind, mă lăsam eu momit?
Prin lanul de sori
Un lan de porumb ca un corp de elită pe punct de rocadă bun de paradă.
În preajma lui – un lan câtu-i cerul de mare de floarea-soarelui.
Pe lan răsărita o mare de soare părea.
Prin lanul de sori o codană trecea: mlădie ca salcia, suplă ca trestia,
cu tălpile goale și pletele-n vânt, în dric de amiază părea că valsează,
părea că îngeamănă cer și pământ.
Frumoasă floare, floare de soare, cin’ te-o secerare și te-o sărutare?
Ușoară ca pana, grăbită ca Ana spre mitul pe care doar ea îl știa,
codana de aur prin lanul de aur cu sorii de aur spre soare urca.
Frumoasă floare, floare de soare, cin’ te-a sărutat și mi te-a luat?
Și azi, lângă soare o stea când răsare și când lângă lună stele se-adună,
mă-nchin florii lui, a Soarelui, mă-nchin și minunii: frumoasei Lunii.
Pe-un lan răsărita o mare de soare părea.
Prin lanul de sori o codană trecea.
Marée
Nimic mai frumos decât clipa când dormi.
Doi iezi pe sub inuri zvâcnesc, uniformi.
În zâmbet de Lună sub inuri pătrunde,
Îi scoate-n lumină, îi plimbă pe unde.
Ca o marée pe Calea Lactee trupu-ți în fux
în scrânciob de lună dainează – lagună – flux și reflux.
O singură Lună. Senzații – o mie.
Ce spléndidă lecție de geografie!
O, da-o-mi-ar Domnul să-nvăț ca la școală
și aurora ta boreală!
Decât să-i spui lumii
Ce-i dragostea noastră?
O mare mereie și-un munte mereu
Spre propriul sfârșit avântându-se, doi kamikazi.
Decât să-mi spui mâine că poți să te stingi precum
ceara în picuri de dorul meu, Mai bine topește-te azi.
Iubește-mă.
În munții Bucegi numai turnuri și temple de vise-am zidit.
Ce falnică urcă la ceruri acea catedrală de brazi!
Decât să-i spui mâini unei lumi ce nu crede cât de mult m-ai iubit,
Mai bine dă-mi toată dragostea azi. Iubește-mă.
O sfântă credință trecea transcendent de la tine la mine
Și-n numele ei puteam eu să ard, tu să arzi.
Decât să treci mâini-eliadește prin toate religiile lumii,
Mai bine convertește-mă-n crezul tău azi. Iubește-mă.
Urcăm temerar printre stânci și prăpăstii – a cădea teamă
nu ni-i, Însă cum să te-nvăț, ca și-atunci când n-oi fi,
să nu cazi? Decât să încerci să mai lași pentru mâini-un crâmpei
din minunile lumii, Mai bine dă-mi-le azi. Iubește-mă.
Zidim forturi noi și distrugem vetustele, și ne
Schimbămu-ne castrul pe-o stâncă, pe alta, ca niște nomazi.
Decât să-i spui mâini-unei lumi ce nu crede c-ai vrea să te pună
în raclă alături de mine, Mai bine spune-mi-o azi. Iubește-mă.
Gătimu-ne-n mantii regale, ne punem cunune de laur –
Un rege pe munți și pe ape, -o regină pe smirnă și brazi.
Decât să-mi plângi mâine în hohot logodirea cu steaua
pe creste și plauri, Mai bine alină-mă azi. Iubește-mă.
Eforie-Sud
Un soare torid îți férecă-n bronz cu nemilă de gâde
nereidul tău trup de fecioară, te mistuie-n flăcări vorace
ca focul Gheenei pe cele mai mari păcătoase.
Un nor pirpiriu – ghiocel sub zăpadă – zadarnic se-avântă
pe-o frunză de-aramă și două mărgele să stingă incendiul
și setea de carne prăjită pe rug de nisip.
Atâția tăciuni ți s-au strâns în priviri și-atâta bronz pe veșmintele Evei,
încât chiar la primul concurs al vedetelor regele Cioabă
negreșit proclama-te-ar regină pe șatră.
Mânca-ți-aș mărgelele de nevăstuică și sânii în pârg de mulatră!
Nicolae MĂTCAȘ
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..