Deși te-aștept de-un secol,

arzând nestinsă faclă

Te-aștept de-un veac, cucérnic, la cumpăna răbdării.

M-am subțiat de doru-ți precum un spic de pai.

Tristețea-mi curge-n suflet ca laptele-n susai.

Mi-i nerăbdarea flamă o lamă-a  disperării.

Oceanul se dă huța pe vârf de Hymalái.

Banchíza-și linge dâra prelungă-a sângerării.

Se cască găuri negre, urcând în geana zării.

Infernul casă nouă și-a cumpărat în rai.

Îi dă târcoale Lunii, pe-ascuns, un vârcolac.

În senescénță, Héliu s-a prăvălit în raclă

(L-a părăsit, prodótă, puterea sa heráclă),

Iar timpu-ncremenit-a un cuib într-un copac.

Deși te-aștept de-un secol, arzând nestinsă faclă,

De-mi dai un semn, sunt gata să mai aștept un veac.

De n-o să-și ieie zborul,

din foc am să mi-o-nfáur

Da, pasărea măiastră de când mă știu o caut.

Știu să renunț la lúping când áripa mi-i frântă.

De dorul ei atávic nimic nu mă încântă:

Nici cântul de sirene, nici silvanéscul flaut.

Am fost onest cu soarta, pornind la luptă sfântă.

Nicicând, în zborul falnic, nu i-am cerut time-out.

Necruțător, destinul m-a tot făcut knock-out,

Eu doar la mare ciudă trăgându-i câte-o trântă.

Nu, n-am uitat povestea peștícului de aur.

Ci, dacă peștișorul nu va mai fi în stare

Măiestrei din cenușă să-i dea, ca-n mit, suflare,

Mi-oi făuri-o însumi din trestie pe plaur,

Suflare dăruindu-i, rebel, spre cer să zboare.

De n-o să-și ieie zborul, din foc am să mi-o-nfáur.

De-o fi să mă prindă-un musón

sau taifún tále quále

Azurul din ochi îți inundă întreg universul.

Vezi? Timpul își zdrúmică zilele, anii albastru,

Se spríjină cerul, albastru, pe-un vârf de jugastru,

O ciută albastră ți-adúlmecă mersul și păsul.

Zorește albastru cu vélele regele astru.

Pitíte, puzdérii de stele-i filmează reversul.

Marea le fură albastru sirenelor viersul.

Își nalță spre cer rugăciunile codrul albastru.

Și eu, temerar, navigând pe ocean sau pe mare,

De dragoste cânt, de amar și de inimă-albastră.

O, floare-de-colț, răsărită sub raze stelare,

De-ai ști cât visez la o lume albastră a noastră!

De-o fi să mă prindă-un musón sau taifún tále quále*,

M-aș vrea naufragiu-n azurul privirilor tale.

______________________________

*Tále quále (lat.)  — adevărat; natural.

Când ploaia-mi de sărúturi te-nvăluie, calíne

Știai că pelicanu-și depozitează-n gușă

Rezerve pentru puii săi lacomi ca o moară,

De care nu se-atinge măcar de-ar fi să moară

De foame și de sete: a pus lăcát la ușă?

Iar dacă se întâmplă să n-aibă-n pungă-o chioară,

El morții îi arúncă fatala sa mănușă

Și pieptul își sfâșíe, ca puii, stând pe tușă,

Să-și ostoiască foamea cu sânge, ca o fiară.

Când ploaia-mi de sărúturi te-nvăluie, calíne,

Și gura ta le soarbe, dar tot mai multe vrea,

Eu simt cum pelicanul ce-mi cólcăie prin vine

Și-nfige-n pieptu-mi ciocul și-ncepe-a-l sfâșia

Să-ți potolească setea cu sângele din mine.

De nu-ți va potoli-o, tu ia-mi și inima.

De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare

De-ar fi leoaice, írbise, pantére,

Felíne mândre dintr-un neam anume

Să-mi țină calea după vechi cutúme,

Să-mi răvășească sângele-n artere;

De-ar fi să am tot aurul din lume,

Să nu știu de amán sau miserére,

Să fac de-ar fi să curgă râuri miere,

Un rege pe-un regat iudáic cum e;

De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare,

Pământul, viu, pe axă răstignit,

Să mi se-ncline, smérnic, mândrul Soare

Ori Luna să se-nchine, din zenit,

Tot sclav ți-aș fi, iubirea mea cea mare,

Eu, leul tău, de tine îmblânzit.

Pământu-apasă tui pe-accelerare

Un mic incendiu-ar fi iubirea, care

Te-nvăluie, te arde, -apoi se stinge,

Ci eu constat, în timp, cu-nflăcărare,

Că focul ei tot mai intens se-ncinge.

Un tulburél, care te-ar strânge-n chinge

Și doar la prima-nzăbălá virare.

Pe șleau, buiestrul vieții mă convinge

Că vinul ei devine tot mai tare.

În órnic suie-a timpului cărare.

Febríl, te caut, clipă, prin modém.

Pământu-apasă tui pe-accelerare.

Al Párcelor, fatal, se strânge ghem.

Eu nu mă tem de dragostea ta mare,

De anii mei ce-mi mai rămân mă tem.

O singură rugă, supremă, am númai

Lovește-mă, timpe, cu ploaie de piatră,

Cu plugu-nserării mă ară pe frunte,

Nu brazda, ci rana din piept să se-ncrunte

Țâncanii pământului-n hău când mă latră.

Cenușă fă-mi firele fírav cărunte,

Stafíe mă gată, strigoi scos din vatră,

Mă sfarme cu urșii ursarii din șatră,

Țigăncile, -n târg, cu mascáră mă-nfrunte.

O singură rugă, supremă, am númai

În timpul ce vine și-n cel care este:

Așa cum în viața aceasta tu nú m-ai

Cruțat de-ale sorții cumplite tempéste,

În numele-mi jertfei și-al Anei, ziditei,

Tu, vreme, nu-atinge ființa iubitei.

Te-ai dus. Tot mai singur

și singur în sine mă-nsíngur

Te-ai dus. Tot mai singur și singur în sine mă-nsíngur.

O noapte ca gheața îmi trece, febrilă, prin vine.

Pierdut rămășagul cu tine și lupta cu mine.

Să nu mă mai lași  –  sub imperiu-ndoielilor  – singur.

Prin somn, pugilíste notorii mă strigă din hău și

mă-nríngur.

Aș da-nsingurarea pe-o mie de ocne salíne.

În zori, resemnarea mă trece prin furci caudíne.

Să nu mă mai lași  –  să mă-nfrunt cu vedéniile  – singur.

Un țipăt de cóbe prin geamul de pâslă răzbate,

Vestind un potop ce pornește ca ziua dintâie,

Și inima, fricii ostatic, îmi cade, pe dată, -n călcâie,

Când mii de fiori  mă-mpresoară, furnici, pe la spate.

Ce greu tot mai singur și singur în hău să mă-nsíngur!

Să nu mă mai lași niciodată  – neantului  –  singur.

Ne strigă, din scrípetul vieții, o mare chemare

Eu nú știu cu cine-ncropit-ai tu primul sărut:

Cu-o rază de lună sau, poate, c-un lícăr de stea.

De una sunt sigur, ca ludul de Caesar  –  de Brut:

În versul acesta, iubito, ești numai a mea.

La ce-aș încerca, risipélnic, vreun pod să distrug?

Vreo zână surâsu-mi-a, alta împinsu-m-a-n hău?

De una îți jur, chiar de-ar fi să mă urce pe rug:

În versul acesta, iubito, sunt numai al tău.

Ne strígă, din scrípetul vieții, o mare chemare,

Iubirii, lăstun primăverii, un fort să-i zidim,

Să nu ne-o răpească vreun șoim sau vreun vânt s-o doboare.

Prea poate, în drum spre chemare, să mai și murim,

Cum moare la geam, într-o casă orfană, o floare.

Da-n versul acesta, iubito, noi încă trăim.

Când ți-oi sorbi azurul al sórilor meréi

Las’ să-ți sărut icoana a ochilor tăi dulci,

Când ți-i sărută zorii ori seara, când te culci,

Și-n lícărul bulboanei oceanului din ei

Să îmi inec privirea ca-n Câmpii Elizéi.

Când ți-oi sorbi azurul al sórilor meréi,

Să nu-mi adúmbri văzul, privirea să mi-o iei.

Tu chipu-mi pe retină măiestru să-l incúlci,

Gravându-l cu penélul zugrávilor necúlci,

Iar când voi fi departe sau n-oi mai fi defel,

Să-ți lumineze chipu-mi, compás să-ți fie el,

Să ți se-nchine lumea cum m-ar cinsti pe mine

Izvoarele și iarba-n nisipuri beduíne,

Să nu mai spună timpul, când te-o privi, șiretul:

„În ochi e poezia. Dar unde e poetul?”

Mă alinam cu róura și zarea

Mă alinam cu róura și zarea,

C-un ram de vis și-o steauă logostea.

În veci n-aș fi știut ce-i dragostea,

De n-o trăda, -n turcoazul ei, cicoarea.

În gérmene, și-n pieptul meu mustea?

Avea să urle după pradă marea?

În lin de vânt să-și salte boiul floarea,

De n-o răzbea clipirea ta de stea?

Eu nu-mi închipui viața fără tine,

Cum, cast, un suflet fără Elizéu,

Și te iubesc ca florile pe-albine,

Ca-n mituri muritoarele pe-un zeu.

Dacă mă-nșel, mă minte doar pe mine,

Dar nu-L minți, te rog, pe Dumnezeu.

Ce lin te-atrage apa cu brațul ei zeiesc!…

Ce lin te-atrage apa cu brațul ei zeiesc!

Îți linge glezne, pulpe cu buzele actínii.

Genunchi și coapse, șolduri și pântec, piept și finii

Cocori din prora árcei se prind în dans ielésc.

O, sânii-ți cum se joacă în apă ca delfinii:

Aci se iau la-ntreacă, aci se hârjonesc.

Doar când se dau de-a tumba și văd că îi privesc,

Zbúgheo, băiete, -n valuri, parc’ ar veni rechinii.

Zeița frumuseții-l orbí pe Erymántus,

Care-o surprinse Evă pe când se îmbăia.

Nu risc și eu pedeapsa (Vai mie, hómo sánctus!)

Când ochii-mi te fixează în stei de peruzeá?

N-ai vrea măcar o clipă  – și tu   –  să fii a mea?

Deschide larg, pleoápe* îmi zbor lăstuni din cántus.

__________________________________

*Aici grafémele evidențiate nu constituie un triftong: „e” face

parte dintr-o silabă, diftongul „oa” – din alta (ple–oa-pe).

A țese-ncep suveică, rost, fuscéi

Nerv iese-n scenă, arc întins, artista.

A țese-ncep suveică, rost, fuscéi.

Înmărmurim, seduși de dansul ei.

De el s-ar îmbăta și Burebísta.

Plonjează-n vid, din tălpi îi sar scântéi…

Din salt mortal, aterizând pe pista

Imensei scene, flútură batista.

Fac temeneá doi pui de vinderéi.

Ah, ochi-ți, úlii, puși pe boroboațe,

Ce-ar mai ciupi, avid, din puii dulci!

La noapte, sigur, au să ți-i înhațe

În gândul lotru care ți-l incúlci.

Să te visezi poți și cu-o fée-n brațe.

Mai greu cu ea-i aiévea să te culci.

Și dacă totu-i sumbru și obscur

Să fi intrat în veacul antihrist,

Când la putere-i banul și orgía?

O fiică ți-a fugit c-un manelist,

Un fotbalist ți-adúlmecă soția…

La dracu-un june visător și trist!

Cu punga plină-i mai de preț chelía,

Chiar dacă în scriptúri și acatíst

Cu fierul roșu-i arsă sodomía.

Și dacă totu-i sumbru și obscur,

Dacă-n miásme te îngloádă tina:

Negóț, subtext, vânzare, bar, sperjúr,

Iubirea dacă-i víla și mașina,

De ce, în lumea asta de huzúr,

Eu o mai cat, zelos, pe Cătălina?

Cu graba unei fete să-și etaleze nurii

Cu graba unei fete să-și etaleze nurii

Când îi înspícă vrerea, candídă rouă-n próur,

Străpunge ghiocelul, cu coarnele-i de bour,

A iernii cuirásă, dând cep, seméț, căldurii.

Pe cer, timidul soare clipește dintr-un nour.

Pe străzi, se-alíntă frigul zâmbind în colțul gurii,

Când lbrice domnițe își demolează murii

Și-și dau în scrânciob sânii, iar sânii li se-nróur.

Un semn de întrebare, ajuns la vârsta iernii,

Privesc ’napoi la anii ce mi se-nșiră, térnii,

Dar vestitorul cándid și brav al primăverii

Mă-ntoarce iar la sânii ce saltă-n drícul verii

Prin frig, prin jar, prin apă, perpétuii, eternii,

Pe clina reveriei, pe panta disperării.

Când, din senin, un tunet de chimval

Natura-și ține lógosul ocult,

În care-și varsă păsul, dorul, jalea.

Pe țărm, pansív, un stránic trálea-válea,

Eu tânguirea mării o ascult.

Vreun vânt haihúi i-o fi-aținându-i calea?

A părăsit-o țărmu-i jinduit?

Smaralde-vise s-au călătorit?

Dar unde-s, Doamne, păsările álea?

Când, din senin, un tunet de chimvál

Mi-o sparge-n cioburi, liniștea pansívă,

Și îmi trimite, críptică misívă,

Un pescăruș, încălecat pe-un val,

Taláz care mugește printre unde.

Și mă cutremur: marea îmi răspunde.

În inima nopții, un crívăț nătâng

îi tot zice din surlă

În inima nopții, un crívăț nătâng îi tot zice din surlă.

Moș ger pironește suflarea cu ghimpii și ácele.

Puzderii de stele-și bag nasu-n pufoaice, bondoacele.

Săltată de crívăț, regina se-agață cu cornul de-o turlă.

O mántă de gheață se-așterne prin toate răstoacele.

Sanchíul de crívăț, un lup rupt de foame, tot urlă și urlă.

Și-nfoáie bojócii și părul vâlvói, țurlă-burlă,

Să-i scúture babei Odóchia toate cojoacele.

Se vântură-n sobe și-n hornuri cenușă și zgură.

În clocotul mării, clipește din valuri o stea

Și valul lovește catargul cu-o aprigă ură,

Cum numai în basme lovește, mortal, piază-rea.

Mai trist e că aste frământuri au loc nu-n natură,

Ci toate se-ntâmplă, fatale, în inima mea.

O barcă, în zare, râvnește spre țărmu-i, leándra

Își șterge chelía c-un pétic de nouri Ai-Pétri.

Își leagănă boiu-n smaraldul podgóriu Masándra.

Un vânt dinspre mare o face, sforar, pe Casándra.

La stábor, pe-o stâncă, se strâng pescărușii-cumetri.

O barcă, în zare, râvnește spre țărmu-i, leándra.

Delfinii preschimbă parcursele léghe în metri.

Seméțele valuri își flutură-un banc de nisétri

Și-i mângâie boiul sirenei seducția, tandra.

Doar barca-mi râvnită vâslește spre Soare-apune.

Spre care oláturi? Sub care  –  nevrednică  –  stea?

De-asupra-mi, în clócote, norii se strâng baclavá.

Prin cap, miriáde de gânduri roiesc să se-adune.

Pe mal, albatros fără áripi, ascult cum, nebune,

Lovesc implacabil în digul din inima mea.

Un foc joacă rumba pe țărm de-austrálii

Un foc joacă rumba pe țărm de-austrálii.

Păduri seculare zvârl pára în ceruri.

Jivíne se-agită ca urda în zeruri

Și țip’ ca pe tavă în mare coralii.

Scăpat ca din lanț de-ospitále cortéluri,

Un val taie-n stânci precum doctorii-n tálii

Slănina din boiul pretinselor dalii

Și-n ceruri se-nfige ca vénele-n seruri.

Stihíilor lumii plăcutu-le-a jocul?

Nu știu să-l oprească, ci doar declanșa?

Stăpânul, de sus, le mai rabdă sau ba?

Un imn să-i înalț să sfințească sorocul?

Dar toate acestea: și apa, și focul,

Corali, stânci și ceruri sunt inima mea.

În veacul acesta de strâmbă croială și fals

Mi-i dor de-o partidă de vals ca de-o fată virgínă

În viérmătu-acesta de béstials ínstincts totáls,

Când valsu-i gonit sus, pe stâncă, ascet edelváis,

Da-n față îți scuipă maneaua, a érei rugină.

În veacul acesta de strâmbă croială și fals,

În care o roche-i o rază, în iad, de lumină,

Iar dragostea e terfelită-n beție și tină,

De-o fată virgină mi-i dor ca de-o tură de vals.

Cum blugii, dezmățul mă zgârie-n piept cu graffíti,

Iar simțul candíd nesimțirii de grotă se-nchínă,

Înham bidivíii de cursă, privát intercíty,

Mă-nchin cu smerénie, -n gând, la madona sixtínă,

Și-o iau, epigón, spre Tasmánia ori spre Tahíti

La capăt de-ocean să valsez cu-o barbară virgínă.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – sonete de dragoste din volumul „Hai, cântă-mă, mă daină…” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 martie 2025