TANTI  FIȚA  ȘI POVESTIOARELE EI

SOFIA MARIN

              Am ajuns în secolul XXI. Nu e meritul nostru, ci al timpului care curge imperturbabil. Și nici al lui, ci al Divinității care face posibil tot ceea ce se întâmplă în viața noastră, mai puțin ceea ce ține de liberul arbitru. Dar secolul în care trăim, prin tehnologia modernă pe care ne-o oferă, ne-a făcut să ne îndepărtăm de la valorile morale, valori care cuprind întreaga existență umană, fiind repere de bază ale vieții noastre sufletești și spirituale. E adevărat că, la stadiul la care am ajuns, e greu să renunțăm la oportunitățile  pe care ni le oferă această tehnologie, dar să te gândești numai la partea materială a vieții, să fii practic subjugat de goana după agonisire, riști să ajungi să nu te mai bucuri de ceea ce ține de suflet.

De suflet sunt și întâlnirile mele cu cei care acceptă să fie invitații rubricii OAMENI DE LÂNGĂ NOI, la verneștitv. După evenimentul care a avut loc pe 27 nov.2018, la Biblioteca Județeană V. Voiculescu, am stabilit cu Sofia Marin-tanti Fița, care îmi acceptase invitația, să ne întâlnim după două zile. Fusese plăcut impresionată că la sărbătorirea numărului 100 al ziarului local, la care este colaboratoare, a venit și dl ing. Virgil Săndulescu, nepotul coanei Caterina, despre care ea a scris în una din povestioarele ei, fiul pictorului și scriitorului Constantin Săndulescu Verna.

În fața camerei de filmat, în stânga mea, tanti Fița așteaptă zâmbind , fără să se trădeze c-ar avea emoții, să-i pun prima întrebare. De fapt, emoții n-a avut nici când a luat cuvântul în aula bibliotecii județene.

Pentru început, o întreb despre anii copilăriei. Își aranjează discret eșarfa de la gât și începe să povestească. S-a născut într-o familie de mijlocași. Chiar dacă copilăria ei a fost înainte și după război, tanti Fița are amintiri frumoase din vremea aceea. Își amintește de jocurile copilăriei, ceea ce înseamnă că în habitatul ei poveștile despre război nu s-au făcut auzite. Oricum, când a ajuns ea la anii de școală, la conducerea țării erau deja comuniștii, și copiii, ca și generația mea mai târziu, credeau că este bine ce se întâmplă, de aceea se considerau fericiți. A învățat șapte clase, atât era învățământul obligatoriu, la Vernești, în mai multe locații: școala cu două săli și o cancelarie, unde funcționează astăzi grădinița; într-o încăpere fără dușumea la dna Bălășica Olărescu; la Zorești, într-o perioadă; la Factorița, în încăperea din partea stângă a imobilului cumpărat de  pr. Caloian Gheorghe, parohul bisericii Sf. Nicolae.

Despre profesorii care i-au insuflat dragostea de carte vorbește cu plăcere și chiar își amintește numele lor și obiectul, sau obiectele, căci  unii dintre ei erau încadrați cu două discipline de studiu: Dragomir Constantin-fizică și matematică;  Burlacu Iulia-lb. română; soția dlui Dragomir-istorie și geografie. Se vede că programa școlară nu era atât de încărcată, încărcarea ei producându-se în urma exploziei informaționale de mai târziu.

Povestește, pentru că îi place să povestească, și chipul i se adumbrește, pentru câteva secunde, când își amintește de nedreptatea care i s-a făcut la terminarea celor șapte clase.  De mic copil îi plăcea să danseze. La fiecare serbare aveam un program artistic, plăcut vederii. Dansam singură, după muzică. Îmi făcea o rochiță din hârtie creponată și coroniță pe cap, îmi explică tanti Fița când o întreb ce-a determinat-o să se înscrie la Școala de Operă și Balet din București. Se poate vedea, de la arhivă, că am fost înscrisă și am început școala-carte și inițiere, completează invitata mea. Bucuria adolescentei de atunci n-a durat mult pentru că a fost dată afară din școală, după ce tatăl ei fusese arestat și trecut la reacționari. Ce făcuse tatăl? Luase căruța cu boii din curtea colectivului și se dusese pe terenul care fusese al lui până la colectivizare de a întors grâul. Ieșirea lui din colectiv a avut urmări asupra viitorului copilei. Toate ușile i-au fost închise. Dar se spune că atunci când Dumnezeu îți închide o ușă, undeva ți se deschide o fereastră, pentru că Fița de atunci n-a dezarmat. S-a întors cu părere de rău, ce-i drept, acasă, dar n-a renunțat la viața ei, în sensul că a continuat să citească, cum făcuse și pănă atunci, devenind un autodidact.  A citit cât unul cu facultate, ba mai mult dacă ne gândim la cât nu se mai citește astăzi. Între timp, s-a căsătorit întemeindu-și o familie frumoasă.

Când s-a deschis Fabrica de cherestea din Vernești, s-a angajat ca muncitoare lucrând la  lăzi și la frize, apoi la parchet. Pentru o femeie lucrul în fabrică era greu. Nu fizic era greu, ci atmosfera era greu de suportat. Era praf de mucegai care se lipea pe piele. Își amintește că la secția Parchet a fost transferată exact în ziua cutremurului din 1977. Când s-au dus Fița și Vica la parchet, s-a cutremurat pământul, făceau glume pe seama lor muncitorii. Dar Sofia Marin era o luptătoare. Cum tot timpul căuta să învețe să se perfecționeze ca să ajungă la un loc de muncă mai bine plătit, nu s-a  lăsat până nu a convins conducerea fabricii să organizeze concursul pentru ocuparea posturilor de mașiniști. Acestea erau atribuite numai bărbaților, dar ea știa să facă toate operațiile de pe o mașină, de aceea o și solicitau să țină concediile celor din secție. De plătit, însă, o plăteau numai cu jumătate din salariul unui mașinist –bărbat, ea fiind doar jucător de rezervă. În urma concursului, la care s-a dovedit a fi mai bună decât bărbații, a fost angajată ca mașinist. Era singura femeie din fabrică pe un astfel de post. Știindu-i latura sensibilă, canalizez discuția spre activitatea culturală la nivelul comunei din anii tinereții. Făcea parte din formația artistică coordonată de prof. Iulia Andrei: un cor al profesorilor și o trupă de teatru din care făcea parte și interlocutoarea mea. Simt în glasul ei o undă de mândrie când vorbește despre concursurile la care mergeau. Cu piesa ”La nunta soarelui” au luat locul I la Rm. Sărat, întrecerea  dintre formațiile județene.

În încheiere, îi pun întrebarea : Ce le-ai sugera celor care ar putea să se ocupe de activitatea culturală la nivelul comunei?

-Nici nu aveți locație unde să faceți repetiție. Oameni cu bunăvoință și talent găsiți. Comuna e bogată!

No comment!

Curierul zoreștean, decembrie 2018, nr.101

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 martie 2022