Oamenii normali ies în stradă. Nici eu nu mai #rezist!
Am crezut că mi-am făcut datoria față de țară. Inclusiv ca soldat când am cules porumb și
Cartofi, în timpul belicos al unei păci de peste 7 decenii pline de generali, câte 3 pentru
Fiecare exemplar de manual de istorie colerică. Și câte un securist la fiecare grădiniță a
Patriei, de la căpitan în sus. Am crezut. Acum nu mai cred nimic. Văd doar felul în care țara
Se uită la mine, dinspre stat, dinspre ”Insituțiile” de forță și dinspre nimic spre alt nimic. Țara
Mea e plină de gardieni, de inși îmbățoșați în șosete de plumb. Malaci cu acte în regulă,
Instruiți să lovească profund și discret coastele firave ale mulțimii, ori de câte ori Bastoanele
Lor erecte au chef și primesc comandă. Pute țara, put umerii țării, put conducătorii
Put toate mațele sistemului. Loc ideal pentru viermuit. Pute viitorul? În ultimele clipe de
Viață, pe patul eternității, poetul Labiș nu mai vroia decât o singură respirație, o singură
Gură de aer. I-au luat până și ultima umflare de plămâni. A murit pe o planetă plină cu
Oxigen din belșug, în care manechinele erotice ale totalitarismului au pus mercaptan din
Ideologia lor eternă. Mă uit la țara mea ajunsă cât ecranul unui televizor. Guri pline de
Minciuni peste tot. Bale ca la botul cailor de curse. Armăsari selectați după înălțime, de la
Vreo 2 metri în sus, ca prim-ministru. Ca să se simtă tot timpul deasupra țării, ca peste o iapă.
Au creștetul lipsă de icoane de pe tavanul bisericilor. La o adică, zât! Țara e stricată. E
Simplu. Nu sunt doriți, nu sunt iubiți, nu sunt binecuvântați. Nu sunt dar sunt sufocanți. Țara!
Cineva nu vrea s-o împrospăteze. Cineva nu vrea să înțeleagă că e pe moarte. Chiar și
Sistemul are nevoie de secături proaspete, tinere, noi, zglobii, cu Iadul în dinți forjați. Dar nu
Se poate, încă. Vorba unui criminal cu viață triplă un zombi care încă dă ora exactă în
Subterane. O țară de lași care își merită soarta. Războinici de canapea în fața blocului, în
Crângul târgului, în sala de așteptare la doctor etc. E jalnic. Tot poporul poartă masca puterii.
Pare cumsecade, e laș, e ticălos și rutinat. Pentru o pâine e distrus un întreg lan de grâu.
Atât gândește burdihanul electorabil. De trei decenii ni se tot asfaltează viața. Gropi în
Suflete, picamere silențioase, bani furați, străzi cu girofar pentru zgomotoșii zilei. Strada
Începe să crească din senin. Se asfaltează singură. Oamenii normali ies în stradă. O să ies și
Eu, izolatul dintre cuvinte. Am motive. Ăștia au furat tot ce era de furat. Nu și strada.
Drumul spre ieșirea în intrarea din care se iese din viață ca și cum nu ai avea nimic de pierdut.
La prima ocazie, voi întineri din lipsă de supunere oarbă. Voi ieși în stradă, printre tineri.
Eu nu #rezist, eu sunt i#rezistibil. Îmi iubesc țara din ce în ce mai puțin ideologic.
Marin Ifrim, 29 iunie 2017
by