Nota redacției Armonii Culturale:

Nimeni, dar absolut nimeni, nu scrie ca bardul nostru gorjean, Poetul, Maestrul Florian SAIOC. Cu un vers liber ca pasărea cerului, neîncorsetat de nimic, ca un albastru cer nesfârșit.

Putem spune cu mâna pe suflet că pentru noi, Florian SAIOC este cel mai mare poet nonagenar în viață, de un verde viu, cu un suflet luminos, în care toate realitățile vieții și ale lumii se împletesc, cu duioșie, dar și cu precizia unui chirurg, care mânuiește bisturiul nu ca să rănească, ci doar ca să vindece. Florian SAIOC este un veritabil TEZAUR UMAN!

Astăzi, în Sfânta săptămână Luminată, nu îl punem pe POET la picioarele LUMII, ci în semn de profundă apreciere și recunoștință, punem LUMEA la picioarele POETULUI!

Să ne trăiești, Maestre Florian, să ne permiți să ne adăpostim mereu la umbra versului tău-stejar și să ne hrănim din „boțul de lumină” pe care doar Poezia Ta îl poate crea!. FELICITĂRI!

(Gheorghe A. STROIA – membru UZPR)

Obsedanta clipă

Ce-ascunzi în ochii tăi cuminţi

renescătoareo de dorinţi?

când te privesc, de ce-mi ascunzi

sub pleoape ochii tăi rotunzi?

de mult în gând şi-n visu-mi pur

tu căpătai uşor contur,

pân-am ajuns ca, într-o zi,

să nu mai pot deosebi,

cu simţurile care-nşeală

pe cea din vis de cea reală!

te urmăream prin nopţi, vibrând,

cu fiecare simţ şi gând

c-un gând te atingeam uşor

şi trupu-ţi devenea sonor

sub fuga-i orice nur, pizmaş

scotea un sunet pătimaş,

făcând din frageda-ţi fiinţă

o melodie, o dorinţă

şi-atunci, în suflet tulburat,

am îndrăznit şi-am întrebat:

ce-ascunzi în ochii tăi cuminţi

răscolitoareo de dorinţi?

„o, taci! ai repetat, o taci!”

şi-au înflorit doi pudici maci.

pe-obrajii tăi nedaţi cu fard.

mi-ai spus că ochii-mi frig şi ard

ei ţi-au răspuns că eu te cer

ca râuri iuţi de foc şi ger

curgea în mine viaţa-n pripă,

ea se strânsese într-o clipă,

se concentrase-n ea egală

o, ţi-aş fi dat o veşnicie

din clipa-aceea colosală

dar ne-am oprit fără temei

în piscul frumuseţii ei,

uimiţi, cu păru-n vânt, bălai,

păream ca izgoniţi din rai

şi tu fugeai plângând, fugeai…

azi poate-n ochii tăi cuminţi

ascunzi regrete şi dorinţi,

ori poate că aştepţi să vie

iar clipa care nu înşeală,

dar a trecut o veşnicie

din clipa-aceea colosală.

*****

Coşmar geometric

(poetei Vilia Banţa)

Azi ia cel mai mare praznic

toţi atomii se vor strânge mi-a lăsat

un tont de paznic poarta larg

deschisă-n sânge Dumnezeule

coboară şi auzi cum lumea

plânge iar în lume plânge-o ţară

dar credinţa-i nu se frânge

robu-i romb şi roaba-i rombă la

ei mârâie-un foton trunchi

de con-foeos de bombă

punctu-i ţintă-n poligon

arcu-n sferă sfera-n trombă

piramida-n veacuri plombă

sarcofagu-n catacombă în trapez

subit sucombă robul

– romb şi roaba rombă

geometrie-n duh confuză

coastă-are şi ţeastă-obtuză

lungi falange paralele rânjetul lipsit de buză

albul scrâşnet de măsele

mă-nfioră şi m-amuză

pe o frunză de scaiete se aşează-o buburuză

cineva chiar Sfântul Petre

zugrăveşte-n noi portrete

şi înfige-ntr-un perete două tibia-catete

şi-un femur ipotenuză umbre

vin pe căi secrete şi se fură din portrete

azi la cel mai negru praznic

floarea lumii se va strânge

mi-a lăsat un tont de paznic

poarta larg deschisă-n sânge

şi n-am unde-a mă mai duce

cineva într-o răscruce

răstigneşte-n mine-o cruce

iar pe cruce pironită

stă FIINŢA LUI iubită

unii nu-nţeleg nimic

ba chiar după jertfa sfântă

încă se mai iau la trântă

unul mutilează

frânge altul varsă-al lumii

sânge fîindcă-al lumii Tartecot

coada-şi vâră peste tot.

*****

Fruct dumnezeiesc

Acum e vremea de-o pastrama

de-un pui pe jar şi cu mujdei

de-un vin adus direct din cramă,

de-o mămăligă şi-un ardei

de-un chef şurliu că-i toamnă rece

şi brumele-au bătut pe vii,

iar cine-i om mai şi petrece,

cât viu mai este printre vii

eu m-am ferit ca de dârvală

de pastor şi de omu-anost,

de doctor, de-avocat, de boală

de munca grea şi traiul prost

da-ngenunchi seara la icoană

să-i cer lui Dumnezeu iertare,

c-am mai iubit câte-o cucoană

când a căzut şi-n postul mare

şi-arăt mereu în rugăciune

că ea-i de vină, jur pe cruce,

cu dracul, Doamne, nu te pune,

că e femeie, te seduce

iar dacă eşti la cramă-n vie

şi bei vin-vin nu din araci,

îţi face ea ce dracu’ ştie

şi gata, nu mai ştii ce faci.

îţi pune-aşa un sân pe gură,

îţi trece-o mână lin prin păr

şi uiţi de post şi de Scriptură

şi te trezeşti muşcând din măr

degeaba-ncerci să fugi în laturi,

că poftele nu-ţi scad, sporesc

şi muşti din măr, dar nu te saturi,

că măru-i fruct dumnezeiesc

*****

Dragoste în tranziţie

Pe nurii tăi, zidiţi cu har,

stau ochii mei aprinşi, pândari

ah, te-aş sorbi într-un pahar

plin ochi cu vin de la Cotnari

îţi văd mereu în faţă bustul

şi ochii tăi focoşi, specifici

dar ceea ce-mi şochează gustul

sunt sânii tăi apocaliptici

mijlocul tău de viespe, trunchiul

mă fac să cad pe loc în culpă,

nu mai pun şoldul şi genunchiul,

când ai şi cea mai sexi pulpă

mi-am zis precum un derbedeu:

ia, uite-o domnule, -t-o-n lambă,

păi, asta e pe gustul meu,

că-i numai coapsă, numai gambă

i-aş dărui definitiv,

o noapte să cunosc infernul,

cuponul meu nominativ,

pe care mi l-a dat guvernul

să am o astfel de minune,

la pieptul meu de dor şi jar

aş fi mereu în acţiune

şi-aş deveni acţionar

să n-am un sfanţ de-o acadea,

de m-ar iubi un ceas, o seară,

mi s-ar părea, pe-onoarea mea,

toată tranziția ușoară

*****

Leacul

Ce-am văzut nu-i de văzut,

de-nţeles, de ne-nţeles

de ştiut, de priceput

şi nici nu e de ales;

din trup sufletul mi-aş smulge

că mă frige şi mă doare,

ba, dumnezeiesc de dulce,

ba diavolesc de tare

sui în mine şi m-afund,

să mă-ntreb, nu să-mi răspund,

ce faci, Doamne, uneori

cu dulceaţă de mă dori?

cum strecori tu, în durere,

smirnă şi balsam şi miere?

Sfântule şi Mare Vraci,

suferinţa cum mi-o faci,

doar cu apă ne-ncepută,

sufletului meu plăcută?

cum faci Tu, cu leacul Tău,

binele să-mi pară rău?

şi din plâns şi din suspine,

rău-l faci să-mi pară bine?

iei un ochi de diavoliţă

şi din păru-i o şuviţă

şi mi le strecori în minte

c-un oftat şi-un zâmbet,

Sfinte, şi pe urmă-ţi râzi în barbă,

cum pot ele să mă fiarbă

cum îmi ţin, cu dulci ispite,

gândurile priponite

cum pot de la zeci de leghe,

somnul să mi-l facă veghe

şed pe gânduri şi tot şed,

şi cred, Doamne, iată, cred,

că oricât ai fi de vraci,

nu poţi singur tot să faci

este-n leacul fermecat

şi Satan-amestecat,

sau cine-a putut să-l vadă

şi-a vârât un sfârc de coadă,

altfel nu puteai Tu face,

leacu-atât de eficace.

*****

FLORIAN SAIOC

by

Referinţă Bibliografică

OBSEDANTA CLIPĂ (Memento liric) de Florian SAIOC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 aprilie 2025