Muzică și politică… la Capșa de Ion Dulugeac

Cele două prietene, Martha Bibescu și Klara Moskal, intră la Capșa și auzind discuții între artiști, sesiză figură atât de puţin conformistă a Mariei Tănase, ce nu putea scăpa de comentarii. Deși nimeni nu o să ştie niciodată cât de reale sunt faptele puse în discuţie, cum nu se știe, îndeobşte în privinţa multor personalităţi artistice, văzute de amatorii de senzaţional în prisma unor fapte anecdotice, care, la rigoare, nu au importanţă în biografia respectivului personaj, mai ales în tumultoasa lume a… artiștilor, spuse Prințesa, amicei sale, apoi o întrebă pe artistă:

― De cine vorbești Mărie, de Fărâmiţă Lambru, umbra ta peste tot?!

― Da, Prințesă Bibescu, chiar de el! rosti solista atât de iubită de toți cei din jurul său.

― Interesant ce spune Maria Tănase, adăugă Klara.

― Doamnelor, așa sfrijit şi pirpiriu, parcă toacă dracii piper pe dânsul! Numai pielea şi oasele sunt de el. Vorbește învălmăşit, dar mi-a fost drag afurisitul! Drag ca un frate fără vârstă, picat între noi din vremuri de demult. El singur s-a priceput să mă acompanieze cu adevărat. Şi nu cu vioara, care-i unealtă lăutărească, ci cu acordeonul, care-i instrument nemţesc. Îl îmblânzise însă, încât făcea adevărate minuni cu el: are mâna la fel de ageră pe cât de sprintenă îi este mintea.

― Dar cum l-ai pescuit, tu, marea doamnă a cântului popular?

― Doamna Martha, se ţinea ziua şi noaptea scai de mine, chipurile ca să-mi poarte noroc. Adesea îi ziceam: – Mai stai şi tu acasă, măi Fărâmiţă! – îi spuneam, văzându-l nedormit cu zilele, cu ochii cât cepele.

― Este atât de firav, de zici că este un adolescent, nu alta, zise Zaraza.

― Așa-i fizicul său, și a rămas cu un singur plămân, dar „acordionu” lui nu avea pereche. Suna uneori ca o întreagă orchestră, iar alteori ca un fluier de soc, se destăinui artista.

― De când te știu, era și el mereu prin preajma ta, este adevărat, zise Martha.

― Așa este; câteodată, în timp ce cântam împreună, se oprea deodată şi rămânea cu ochii căscaţi la gura mea. Eu între strofe îi strigam; – Ce te-a apucat, nenişorule? întrebam eu curioasă, iar el spunea nevinovat: – Ce să mă apuce, coană Mario? – Te ascultam pe matale, şi nu mă mai săturam! Așa rostea plin de încântare bietul acordeonist.

― Este un mare iubitor de muzică, ăsta-i un lucru bun, spuse Sbârcea care intrase și salută  pe cei de la masa prințesei unde a fost imediat invitat.

― Fărâmiţă nu iubește doar cântecele, ci iubește şi copiii. Cum nu a avut parte de ei, într-o bună zi m-a rugat să-l duc la o creşă şi a înfiat un suflet orfan.

― Chiar a înfiat un copil?! se minună Zaraza, surprinsă.

― Da, frumoaso! A luat o copilă mică și plăpândă, ca el, și în ciuda sărăciei sale, Fărâmiţă îi poartă de grijă ca un adevărat părinte, iar fata s-a înzdrăvenit.

― Ce gest frumos, bine că mi-ai spus să-i dau la repetiția următoare ceva haine de la fiica mea de la Palat, rosti Martha plină de bunătate și încântată de gestul lăutarului.

― Zilnic îmi spunea, că vrea să rămână ceva după el, de îndată ce venea vorba de fata pe care o adoptase. Deseori am văzut  cum o dezmieardă cu gingăşie, vrăjind-o nu doar cu dulciuri, ci şi cu poveşti, care de care mai năzdrăvane, toate născocite numai de el.

― Știu și eu că acolo unde cântă pune mult suflet, iar eu l-am încurajat să cânte și cu gura că are un timbru special, spuse Sbârcea.

― Prințesă, Fărâmiţă este un om vesel şi plin de haz, ca puţini alţii. Despre lăutarii cu morgă, care cântau în frac şi alt dichis prin localurile de lux, pretindea că sunt „boccii”. Este omul care găsește oricând, pentru oricine şi orice, un cuvânt potrivit.

― Este om de spirit, care are școala vieții, dragă Mărie!

― Odată, în pauza unei repetiţii la teatru, s-a apucat să-i telefoneze nevesti-sii. Îi spunea: – Vezi, fă Mio, de bagă şi tu în ciorbă nişte roşii, nişte morcovi şi pătrunjel. Mai pune şi-o costiţă, s-o faci mai gustoasă… Bagă de seamă să nu prăjeşti prea tare ceapa… Şi să nu uiţi de ţelină ! Ascultîndu-i sfaturile culinare, care părea că nu se mai isprăvesc, mi-am pierdut răbdarea şi l-am întrerupt: –  Spune-i, mă, să bage şi o lingură de… aia ! Fărâmiţă a ascultat respectuos, apoi a suflat în receptor cu sfială: – Ai auzit, Mio?… Bagă şi-o lingură de… aia, că vine coana Maria la masă! Râsul îi mutase gura într-o parte, până la ureche.

― Să știți doamna Maria, că omul știe și notele, le spuse Burcă, ce apăruse din spate.

― Este deştept foc Fărâmiţă şi cântă – sufletul – ca nimeni altul! Bucuros veşnic de el şi de alţii, cântă de parc-ar fi avut nu zece, ci o sută de degete la cele două mâini. Acordeonul îi apăsa pieptul bolnav, dar sunetele pe care le scotea din burduful lui n-au asemănare cu alt instrument, completă Maria, care se ridică să meargă să cânte, deoarece Cristian anunțase ultima melodie.

― Știi ce mi-a zis mie la o repetiție, zise grav George Sbârcea, care continuă: –  Mi-a spus în târziul unei nopţi de vară că a cerut, prin testament, ca la moartea lui „acordionu”, care este „lumina ochilor săi!”, să i se aşeze la căpătâi, iar eu l-am întrebat de ce vrea asta? „Poate o să mă ajute pe lumea aialaltă, să-mi plâng jalea vieţii amare”, a răspuns el.

― Știu, că eram în culise când l-ați întrebat, maestre! zise Maria care plecă spre scenă.

― Cât de interesantă este lumea voastră, dragă George! zise Prințesa Martha.

― Precum a dumneavoastră, Excelență, pentru că și scriitorii o duc cam la fel.

Atunci întrară poetul Florian Saioc cu fostul căpitan din Marina Regală, Cristian Sârbu, și maestrul Sadoveanu, care trecuse de partea regimului condus de Ana Pauker, trimisa lui Stalin.

Mihail Sadoveanu oferise definiţia politicii sale într-o conversaţie în biroul redacției cu scriitorul-poet Cristian Sârbu: Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea. Sunt o persoană de dreapta, care urmează zelul poporanist în spiritul revistei „Viaţa Românească”, dar unul adaptat noilor circumstanţe, au fost vorbele sale.

În timp ce Maria cânta a treia melodie, Sadoveanu le povestea cum, după turneul din Turcia din 1940, unde participase și el cu o delegație de artiști din România, ar fi fost întrebat la întoarcere de locotenentul Costică Petrea, de la Serviciul Secret al Siguranței, dacă Maria Tănase ar fi fost contactată, la Istanbul, de agenții secreți ai armatei germane Abwehr, care se bănuia că ar fi vrut să o recruteze. Din datele Serviciului Român, condus atunci de Eugen Stănescu, se știa că Maria Tănase ar fi refuzat, dar ulterior i-ar fi facilitat lui Stănescu schimburi de informaţii cu diplomaţi americani. Evident, scriitorul a mărturisit că erau doar supoziţii, ce porneau de la popularitatea artistei şi de la faptul că frecventa cercuri diferite, într-o perioadă atât de tulbure ca acele vremuri, când el era deja simpatizant al comuniștilor.

― Maestre Sadoveanu, văd că știi multe lucruri de la vârful societății? îl chestionă Petre Burcă, acela căruia toți îi spuneau Mister Trumpet, adică domnul Trompetă.

― Măi Petrică, dragul meu, scriitorii, ziariștii sau… artiștii în general, au un al șaselea simț, simțul orientării, pe care unii care nu l-au avut au murit, spuse apăsat marele scriitor.

― Faceți referire la apropierea de doctrina comunistă, maestre, zise curajos brăileanul.

― Da, Petre, despre acest lucru vorbesc. Știai că la trei zile după 23 august 1944, comandantul mişcării legionare, Horaţiu Comaniciu, a publicat un apel apărut în ziarul „Dreptatea”, al Partidului Naţional-Ţărănesc prin care, recunoscând schimbările petrecute în România, îşi… oferă serviciile, atât ale sale, cât şi ale legionarilor săi, noii orânduiri!

― Sincer, nu știam lucrul ăsta, eu locuind mai mult la Brăila.

― Aflând de propunere, s-a pornit o întrecere între partidele politice pentru captarea legionarilor, ca elemente dinamice de care toată lumea avea nevoie în faza luptei pentru putere de la acel moment, dragul meu, zise scriitorul spre surprinderea Marthei Bibescu.

― După cum arată Nicolae Penescu, secretarul general al Partidului Naţional-Ţărănesc atunci când, în noiembrie 1944, s-a constituit al doilea guvern Sănătescu și Penescu a fost numit ministru de Interne, una dintre primele sale măsuri a fost eliberarea din închisori a legionarilor, în toată ţara, dragii mei.

― Eu vreau să fiu neutru, dragă domnule! rosti Petre Burcă pe un ton serios și oficial.

― Și ce au făcut legionarii ăștia eliberați, domnule Sadoveanu? întrebă Klara.

― Dragă doamnă, fostul secretar general al mişcării legionare, Nicolae Pătraşcu, i-a solicitat o audienţă, în cadrul căreia i-a propus colaborarea legionarilor cu Partidul Naţional-Ţărănesc. Rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat, după ce Penescu a informat conducerea partidului. Astfel, în scurt timp Iuliu Maniu, conducătorul partidului, i-a acceptat.

― Știți că unii fruntaşi evrei au reproşat aceasta lui Maniu, după Emil Dorian, care știa din interior aceste lucruri, îl contră Sbârcea ca gazetar, care știa multe din lumea mondenă a vremii.

― Așa este, dragă George, dar președintele Maniu a răspuns zâmbind: – Ce probleme aveţi dumneavoastră, evreii? Voi le-aţi rezolvat întotdeauna cu banii şi cu inteligenţa dumneavoastră! iar răspunsul le-a închis gura.

― Maestre, știți bine că ulterior, atunci când îşi va da seama că puterea, în România, înclină spre Partidul Comunist, Nicolae Pătraşcu va solicita, şi va obţine o întrevedere cu următorul ministru de Interne, comunistul Teohari Georgescu, întrevedere la care a asistat şi reprezentanta Sovieticilor, Ana Pauker, alături de prietena mea, Klara Moskal, îi zise Martha.

― Știu și asta, Prințesă Martha Bibescu. Dar știu foarte bine că numeroşi legionari au fost primiţi în Partidul Comunist, ceea ce îi va prilejui scriitorului Alexandru Teodoreanu, zis și Păstorel, una din epigramele sale politice, răsplătite cu închisoarea, pentru îndrăzneala sa:

Căpitane, nu fi trist !

Garda merge înainte,

Prin Partidul Comunist !

― Așa răsplătești dumneata cultura, maestre Sadoveanu?! îl luă la întrebări Sbârcea.

― Dragă George, nu puteam face nimic, l-am sfătuit să nu scrie tendențios și n-a ascultat.

― De ce, dragul meu Sadoveanu?

― Păstorel a fost arestat în perioada de început a comunismului de Securitate, când, la interogatorii, i-au cerut să divulge pozițiile prietenilor săi față de regimul politic, nu eu.

― Și tu chiar nu puteai face nimic? Nu cred! Rosti scurt, muzicologul.

― Dacă făceam ceva, era o furtună înt-un pahar cu apă! Pentru a scăpa, el a informat Securitatea despre lipsa de loialitate a Mariei Tănase știind de aici, de la Capșa, fel de fel de bârfe, în legătură cu artiștii români, dragă George.

― Fiecare facem greșeli în viață, rosti prințesa Martha Bibescu, când sosi la masă Cristian și Bella Kassai veni cu două platouri de bucate frumos mirositoare, iar Sadoveanu se duse la masa scriitorilor, aproape de ușa către Teatrul Național.

Odată cu vântul rece de seară care se înteţise, apăru Adian Stoian care se-ndreptă grăbit spre masa Prințesei, unde urma să petreacă câteva ore de desfătare culinară, veselie şi schimb de idei, ca între prieteni, el având-o în pază pe Zaraza din acel moment. Lui i s-au alăturat celelalte schimburi ale sale, primul Titi Iureș, sportiv de la „Carmen” București, care venise să învețe să lupte la secția clubului și a fost selecționat în unitatea „Fulger”. Apoi a fost infiltrat între interlopi, ca șofer și bodyguard prin colegul său, Angelo Niculescu, care avea o metresă, bucătăreasă la cârciuma din Piața Muncii unde trăgea Zavaidoc. Cel de-al treilea era un fost sportiv de la „Unirea Tricolor”, nepot a lui Niculae Nicușor, de la Pitești, care voia să se facă stomatolog, Razvan Iaru, un tip foarte inteligent și frumușel. Cu toții au hotărât cum vor face programul de filaj permanent, discutând cu Zaraza, râzând și povestind, câteva ore bune, apoi a urmat o masă bogată, stropită din belşug cu vin de Cotnari, toţi invitaţii simţindu-se foarte bine. Cristian Vasile nu bănuia nimic, crezând că sunt oamenii Klarei Moskal, profesoara iubitei sale.

― Dragul meu, astă seară vom rămâne la București, îi spuse Zaraza la ureche.

― De acord, deoarece mâine după spectacol, mergem la Mogoșoaia, a doua zi fiind repetiția cu spectacolul întreg, unde o să cânte Enescu și Fănică Luca și cei de la Conservator.

― Cum pleacă doamna Martha, plecăm și noi. Dar vezi că de azi, domnul Alimănescu a pus un om al său care ne filează zi și noapte; de fapt sunt trei. Astă-seară, până mâine la 10, este Adrian Stoian, pe care l-ai mai văzut, este ceva rudă cu mama, mâine intră altul și tot așa. Dar noi ne vedem de treabă, cum nici n-am observa ce se întâmplă.

― Dacă ție îți este bine și mie îmi este la fel, iubirea vieții mele! zise cântărețul ce-și turnă un pahar de șampanie, după ce-l umpluse pe al Zarazei, ascutând discuțiile despre Maria Tănase.

Ea îi zâmbi grațios și bău în cinstea lui, coborând ușor paharul pe cristalul mesei, când el o mângâie pe păr și o sărută. Era o răsplată, pe care tânăra curtezană o primea mereu, dar numai la sfârșitul reprezentațiilor sale. Toată masa vui de surpriză și evident de invidie.

― Maestre, cât poți fi de norocos, cu o astfel de făptură alături! îi zise Sadoveanu.

― Domnule Sadoveanu, cred că Dumnezeu l-a binecuvântat cu femeia pe care o merita, după două profitoare ce l-au iubit din interes, rosti Klara, privind către scriitor.

― Văd că Maria cântă ceva mai mult, rosti Petre, când solista oferi o melodie din repertoriul ei pentru Martha Bibescu, Am iubit și-am să iubesc!

― Iată cum trebuie să dau de băut! zise zâmbitoare proprietara de la Mogoșoaia.

― Și la Istanbul a cântat dumnezeiește doamna cântului românesc, adăugă Sbârcea.

― Să știți, prințesă, că în perioada petrecută în Turcia a fost des văzută în compania unui personaj cunoscut serviciilor secrete, Alfred de Chastelain, o informă scriitorul, discret.

― Alfred de Chastelain era la acea vreme rezidentul spionajului britanic în România.

― Nu știam acest amănunt, dragă doamnă!

― Vreo doi ani mai târziu, prin decembrie 1943, Alfred de Chastelain a fost paraşutat, alături de ofiţerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, pe teritoriul României în comuna teleormăneană Plosca, îl mai informă cu voce tare pe Sadoveanu, ce rămase plăcut surprins de sinceritatea nobilei sale colege în ale scrisului.

―  Cred că acţiunea aceea s-a numit Autonomus, rosti bărbatul, ce luă un mic de pe masă.

― Așa s-a numit, aveți dreptate. Cum Serviciul Special Român avea informaţii despre venirea lor, și pentru că aflaseră şi nemţii, au fost nevoiţi să însceneze o arestare pentru protecţia celor parașutați. Cei trei spioni a fost arestaţi şi luaţi în grijă de Serviciul Secret de Informaţii, care la câteva zile i-a făcut scăpați, grație consulului Hodson.

― Văd că știți bine lucrurile astea, prințesă!

― Bineînțeles, colegule, deoarece consulul a fost adus prin recomandarea mea, fiind nepotul amicului Christopher Birdwood Thomson, domnule Sadoveanu.

― Pe el l-ați ajutat în 1916 să dea foc sondelor din România, să nu profite nemții?

― Chiar așa, maestre, chiar așa. Am tras pentru acel ajutor: mi-au dat foc la Posada.

Târziu, când luminile începură să se stingă și când, în grupuri rare, lumea se răspândi spre domicilii, lăsând în urmă doar grupul misterios al artiștilor rămași să termine ei ultimul pahar de vin, Zaraza și Cristian, precedați de perechea greoaie a prietenilor, Sbârcea și Burcă, se depărtară cu pas sprinten și hotărât, el petrecându-și mâna sub talia iubitei și fredonând cântecul: – De ce mi-ai spus că mă iubești? Ea pășea mulțumită fără să știe bine de ce, gândind că fericirea lângă bărbatul iubit se poate sfârși… în orice moment.

*****

ION DULUGEAC

by

Referinţă Bibliografică

Muzică și politică… la Capșa de Ion Dulugeac/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 aprilie 2025