Când plâns de flaut munți înalți cuprinde,
Atinge creste, lin în văi coboară,
Străpunge stânci, cu vântul parcă zboară,
Plutind pe unde – omul, blând, surprinde.
Trezește doruri care-au vrut să moară,
Un foc ce-i stins cenușa-și re-aprinde
Și lasă timp iubirii rost a-și prinde,
Cu note calde ziduri reci doboară.
Nu vede ape repezi prinse-n spume,
Când noaptea-n mii de stele vii desface,
Purtând cântarea sfântă peste lume.
În suflet – leagăn pentru tihnă face,
Menit de zei a fost parcă anume, Prin cântul lui s-aducă multă pace.


