Mă doare tot ce-n pasul meu se-agață,
Toți ochii lumii trec prin ochii mei
Și stau de pază gravelor conștiințe
Și viselor ascunse în idei.
În nopțile în care timpul doarme,
Eu mă opresc în rând cu Dumnezeu,
Într-o tristețe fără împăcare,
Ca într-un clopot care-atârnă greu.
Acol’ îmi fac de mas și de conștiință
Și-mi picur sângele storcându-mi suflet,
Lăsând să se-nfiripe, peste toate,
Durerea necuvintelor din cuget.
Înstrăinarea dintre oameni mă-ngenunche,
Oricare abandon e-o rană grea,
Tranșeele îmi trec ca niște răni,
Brăzdând, adânc, identitatea mea.
Ca Whitman, aș putea să fiu orice s-ar cere,
Un grav indiferent sau derbedeu,
Dar am ales să fiu cu fiecare
Iar nopțile – la pas cu Dumnezeu.
Din volumul „Zăpezi pelagice”, Editura „Nico”, 2012



![]() |
Referinţă Bibliografică |