Starețul Macarie, mergând la slujba de duminică în biserica din curtea mănăstirii, a văzut cum la ușa chiliei unui frate călugăr diavolii dansau și se veseleau ca la o mare petrecere. S-a gândit că în chilie lucrurile nu sunt tocmai așa cum ar trebui să fie, dar nu s-a mâniat și nici nu l-a certat pe frate, când a intrat. În schimb, l-a rugat ca în săptămâna următoare, în fiecare zi, să facă câte o rugăciune pentru el, starețul. Fratele călugăr s-a cam mirat că-i cerea așa ceva tocmai lui, știindu-se nevrednic, dar a acceptat.
Când se ruga pentru stareț, gândul cel bun îl sfătui să facă și pentru sine, și făcu. În duminica următoare, când starețul a venit din nou la slujbă i-a văzut pe diavoli tot la ușa chiliei, dar ceva mai triști. A intrat din nou și l-a rugat pe frate să mai adauge o rugăciune, deci să facă două pentru el. Și de data aceasta, gândul cel bun l-a sfătuit să facă și pentru sine tot două rugăciuni. Deci călugărul făcea în total patru rugăciuni pe zi. După încă o săptămână, starețul i-a găsit pe diavoli tot la ușa chiliei, dar mult mai abătuți. A intrat să-i mulțumească fratelui întru credință și să-l roage să mai adauge încă o rugăciune, deci să facă trei pentru el. Gândul cel bun l-a sfătuit să facă tot atâtea și pentru sine. Deci călugărul nostru era mai mult timp ocupat cu rugăciunile și gândul său nu mai putea zbura la lucruri necurate. Așa că, atunci când a revenit starețul la ușa chiliei, diavolii se îndepărtau cu coada-ntre picioare, amărâți și supărați că pierduseră un suflet pe care îl ispitiseră să rătăcească pe căi nepermise. Starețul s-a comportat ca un adevărat pedagog și a reușit să-l aducă pe călugăr pe drumul cel bun.
Poate așa ar trebui să procedăm și noi, profesorii, cu acei elevi care nu prea au tragere de inimă pentru pregătirea temelor acasă. Să le mărim „doza” de lucru câte puțin, dar ceea ce le dăm să lucreze, să reușim să și controlăm/rezolvăm de fiecare dată.
Ascultând această pildă spusă la sfârșitul slujbei de duminică, în biserica în satul în care locuiesc, Vernești, Buzău, de părintele paroh Vespasian Negoiță, m-am gândit cât de binecuvântați sunt elevii care-l au profesor la ora de religie, pentru că dumnealui predă acest obiect la Colegiul Spiru Haret din Buzău, și mi-am amintit de acele articole apărute în Tribuna învățământului în care se punea întrebarea :”Cine predă religia în școală?”. Eu cred că întrebarea potrivită ar fi : cine trebuie să predea religia în școală? Și răspunsul ar fi: cel care are darul de a face dintr-o oră obișnuită de predare-evaluare o oră de trăire spirituală, de înălțare sufletească, în care copilul să găsească răspunsuri la multele întrebări pe care și le pune cu cât înaintează în vârstă. Ora de religie nu trebuie percepută de elev ca o încărcare inutilă a programului școlar, ci ca o perioadă a zilei în care sufletul lui se hrănește și se modelează. Acest lucru îl poate face atât profesorul de religie cât și preotul, numai să aibă fiecare harul de a transmite învățăceilor cunoștințele pe care le-au acumulat în urma pregătirii de specialitate.
Preotul Milescu din Oprișor, jud. Mehedinți, spunea într-un număr al revistei Tribuna învățământului: „în fața copiilor să ajungă un om onest, bine pregătit, posesor al unei culturi teologice bogate” și adevăr grăiesc cuvintele sale. În cazul în care și profesorul de religie întrunește aceste calități, preotul din parohia respectivă are datoria creștinească de a rămâne un colaborator și un sfătuitor al acestuia, iar omul care este profesor de religie să fie cu credință în Dumnezeu și să meargă la biserică unde are de învățat numai lucruri folositoare în meseria pe care și-a ales-o.
Într-un alt număr al revistei, prof. Ușurelu din jud. Arad scrie: „Introducerea religiei în școală a fost un act spiritual binevenit și bine primit.” Că a fost „un act spiritual binevenit”, sunt de acord, dar că a fost și „bine primit”, mă îndoiesc, pentru că eu cunosc un director de școală generală care interzice profesoarei de religie să pregătească, în incinta școlii, în preajma sărbătorilor creștine, imnuri religioase, și-i reproșează că-i îndoctrinează pe copii și-i obligă să meargă la biserică. Tot profesorul Ușurelu spune: „Părinții n-au decât să-și convingă copiii să meargă la biserică sau să citească Biblia.” Copilul n-are cum să citească singur Biblia, aceasta nefiind un simplu manual, ci trebuie descifrată de o persoană avizată, profesorul de religie sau preotul, iar părinții nu sunt în stare să se convingă pe ei înșiși să meargă la biserică, dar pe copiii lor. Spun aceste lucruri pentru că reprezintă realitatea, și nu întâmplător cunosc această realitate. Sunt profesoară de fizică, și-mi place obiectul pe care-l predau. Explic elevilor mei fenomenele fizice pentru că Dumnezeu m-a înzestrat cu inteligență și imaginație, de asta sunt sigură, și merg des la biserică unde îmi liniștesc sufletul și-mi limpezesc mintea. În duminicile obișnuite și-n sărbătorile de peste an, exceptând marile sărbători: Paști. Crăciun, Boboteaza, nu sunt nici acei părinți care ar trebui să-și convingă copiii, nici profesorii de religie care ar învăța ce să le spună copiilor la clasă în afara programei școlare. Omul de știință francez Blaise Pascal exprimă raționalitatea credinței în Dumnezeu prin următoarea cugetare filozofică : „Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic dacă tu crezi în El. Dacă există și tu nu crezi, atunci pierzi totul.”

Prof. Georgeta Tudor, Grupul Școlar Tehnologic D. Filipescu, Buzău.
Tribuna învățământului, nr. 613, 22 – 28 octombrie 2001

by

Referinţă Bibliografică

PILDA SFÂNTULUI MACARIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 octombrie 2022