S-a discutat abundent despre fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, stingând ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică” (cf. Th. Codreanu). Și obligând la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil”. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului”, mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.

Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure) iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, glotonimul limbă moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.

Înainte de a examina soarta acestei literaturi se impune să chestionăm, sociologic, contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geo-politică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând pe fundalul moldovenismului primitiv o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie) alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică, imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă (ca obârşie) sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare.

Analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că, după un secol de înstrăinare, necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană  înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, cruciada pentru limbă, Istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid”, alergică la sacru şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale, dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”.

Încât, sub presiunea acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii – soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea, stăruitor, Dan Mănucă. Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, îngheţul ideologic, izolarea istorică, reprimanda ruso-sovietismului, asaltul condeielor oportuniste (dinozauri proletcultişti, erotica de partid), inerţia canonică, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava „esenţialilor” cu „expiraţii”, complexul mimetic, retardul, declasicizarea, rezistenţa axiologică – toate se vor reflecta, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă la o continuă revalorizare.

*

Galina Martea vine din Basarabia, dintr-o familie de învățători (n. 30 iulie 1959, la Cornești, Ungheni), dar de ceva vreme trăiește în Olanda. Cu o impozantă carte de vizită, activă și vizibilă în varii domenii, de un larg evantai problematic, conjugând preocupările științifice (un doctorat în economie, cu extensii avizate în culturologie) cu elanul liric, vădind har, Galina Martea ne-a oferit recent un nou volum, Pe muchie de lumină, apărut la TipoMoldova (2020), în colecția Opera Omnia. Volumul, structurat triadic (Opinii introductive, Referințe critice și, selectiv, un Itinerar bibliografic, plus, se înțelege, grupajul liric, și el „secționat”) confirmă că avem de-a face cu un poet implicat, cu „o româncă aprigă” (vorba lui N. Georgescu), de patriotism înalt, cultivând o pedagogie lirică de calitate. Să menționăm, în treacăt, alte câteva titluri, pornind de la În lumea mea și Îngerii sufletului (ambele la Lyceum, în 1993, respectiv 1995) la Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001) și Durere tricoloră (2014, cu poezie patriotică și aforisme). Autoarea a colecționat, în timp, numeroase premii și diplome (poezie și publicistică, îndeosebi), dar, cum spuneam, o putem întâlni în numeroase alte ipostaze, de la eseismul vertebrat ideatic la articole de atitudine și cele cu armătură științifică, mai cu seamă în sfera educațională. Iată, de pildă, ca membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, interesată de rolul creației și de metabolismul cultural, urmărește cu acribie felurite prezențe românești în acea „patrie mai mare”, dincolo de frontierele geopolitice. Ca dovadă, volumul În dialog cu creația umană (Editura Bestelmijnboek, Haga, 2018), invitând la dialog, cu o bucuroasă regăsire, cu un entuziasm care n-a obosit, nume de felurite calibre, amestecând valorile. Sunt liste bogate, întreținând un climat cultural românesc, chiar dacă absența ierarhiilor ar putea fi un reproș valabil. Categoric, Galina Martea este „un condei inteligent” (cf. N. Dabija), slujit prob de rigoarea omului de știință; toate ieșirile la rampă (pe frontul scriitoricesc, cele strict-științifice sau larg-pedagogice) au un fundament educațional, în siajul umanismului. Dacă s-a ocupat, în spațiul basarabean, de acte legislative și reforme, dacă a semnat, în calitatea de coautor, un Glosar terminologic de management educațional și ne-a avertizat, într-un volum din 2015, că sistemul de învățământ este „promotor al identității naționale”, mai încoace, în Universul umanității – evoluție și involuție (Editura Anamarol, 2017), realiza, cu „patos feminin” (cum sesiza cineva), pertinente radiografii socioeconomice, chestionând inventarul crizist al Republicii Moldova, ancorând în problemele ei reale.

Firește, astfel de răsfrângeri sunt de aflat și în lirica sa, de factură tradiționalistă, cum observase Iurie Colesnic. De fapt, ca autoexilată, Galina Martea își oferă, prin poezie, șansa altei „emigrări”, mărturisea, testând viața imaginară. Dar o face cu „patetism sobru” (cf. Anneke Kleine Staarman), găsind – în oaza lirică – pacea sufletească, decolând dintr-un prezent durernic „în spațiul eternității”: „Nici granițe, nici maluri nu mai sunt / În drumul traversat de vânt, lumină, / Sunt doar ecouri care se înfrunt / Și se întrec prin ani fără hodină.” Dacă poemele de dragoste poartă, inevitabil, pecetea nostalgiei, ele îi prilejuiesc o scriitură „hemografică” (observa, cu temei, tot Iurie Colesnic) vădind preaplinul sufletesc, filtrat de o conștiință matură. Poposind „în grădina dragostei” sau stând „la sfat cu destinul”, poeta ne dezvăluie parcimonios un „sonet în vis”, din care decupăm prima strofă: „În nopți târzii cerșesc un gând să vină / Cu amintirile ce-mi sunt furate, / Din ochii tăi să torc lumini curate / Ca să te văd prin liniștea divină.” Firește, „focul iubirii se vrea neînvins” (v. Joc de iubire), femeia e „lumină de dor” și iradiază „putere divină”, îndemnându-ne să ieșim din Vraja agoniei: „Nu trăi cu ura-n piept, în amintire, / Atât cât zilele în liniște se scurg, / Trăiește clipa, clipa de iubire, / În orele ce pleacă în amurg.” Iar în Priviri sfatul de a afla răbduriu „lumini de vis” devine surdinizat-catifelat: „Privește-mi ochii ca într-o oglindă / Și vei găsi în ei lumini de vis, / Nu te-agita, așteaptă să se-aprindă / Fiorul inimii, uitat într-un abis.”

Poetă de mare sensibilitate, Galina Martea suportă – acum, de la distanță – , cu o sinceritate împinsă în pragul spovedaniei, dorul „tricolor” și suferințele unui neam „cu sângele pe două maluri”. Sunt poeme „de rezistență națională”, avertiza N. Dabija, și ele trebuie citite „cu ochiul inimii”. Dacă în Basarabia – destin și provocare (2016), exegeta trata, cu ochi clinic, meandrele identitare (conștiința națională, sistemul de valori, căutarea de sine) cerând un Comitet al Salvării Naționale, poeta, cinstind, „o limbă în scumpe veșminte” (v. Limba română – imnul identității), cere Basarabiei să se întoarcă, după „tăceri de veacuri”, „cu fața spre lumină” (v. Basarabie, nu-ți vinde sufletul). „Suspină vremea”, rădăcinile dor, „lumea trăiește cu chinul și dorul”, „cântecul maicii răsună-n fuior”, iată câteva sintagme din Cântul neamului român: „Macină vremea un neam printre frunze, / Inima bate cuminte, blajin, / Vorba latină se scurge prin buze / Pentru țărâna cu sânge creștin.” Îmbrăcând „o haină în durere tricoloră”, poeta cinstește pământul de acasă: „Pe-acest pământ o casă am, / O casă din țărână, / Pe-acest pământ o viață am, / O viață la-ndemână. // Pe-acest pământ un soare am, / Un soare ce-ncălzește, / Pe-acest pământ o umbră am, / O umbră ce păzește. // Pe-acest pământ o mamă am, / O țară și o vatră, / Și un destin legat de-un neam, / Sfințit sub bolta-albastră.” (v. Pe-acest pământ). Acesta e mesajul de înaltă vibrație sufletească, împăcând fericit rigoarea demersului științific cu erupțiile lirice pe coarda unui patriotism ardent, împărtășit de Galina Martea, trăind „în inima luminii”. Acesta e, de fapt, și adevăratul titlu – după noi – al proaspătului volum, refuzând orice calc beniucian. Fiindcă, „iubindu-se cu pământul” (v. Materii îndrăgostite), lumina îngăduie și o meditație cosmologică, de altitudine filosofică, condamnând „materialismul absurd” și „curenții apocaliptici” (v. Omul și cruzimea), doar spiritualitatea urmând a salva o umanitate răvășită, intolerantă, ștergându-și trecutul sub flamura „culturii anulării” (Cancel culture).

Adrian Dinu RACHIERU

(Recenzie publicată în Revista USR „Convorbiri Literare”, România, nr.10 (298), octombrie 2020, pag.87-89)

by

Referinţă Bibliografică

POEZIA LA „TIPOMOLDOVA” Poezia ca „pedagogie națională”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 februarie 2021