onyx cer căzându-mi la picioare  ca unei eve evadate din poem mă plângi șiroaie-
trupul meu nud-sticlă  spărgându-se în amintiri petale-viață într-un anotimp
pustiu…
©danielavoicu2017

(atunci când te arunci  în eter, doar mâinile lui dumnezeu te pot prinde)
nu, ei nu au mâini ei au doar cuvinte ce se târăsc pe pământul arid- un linux negăsindu-şi casa niciodată
ei nu au picioare să străbată vise ei nu mai au nimic
doar cuvinte

©danielavoicu2017

respirație- între două clipiri îmbătrânim ©danielavoicu2017

unde-ți sunt palmele să-mi țină tâmplele strâns când gândurile vor să plângă? ©danielavoicu2016

copacul meu are dimineți de tutun atârnate în unii care sunt doar o încercare de a fi iar noi ceilalți din creatori de copertă am devenit noi înșine coperta mâzgălită de vremea fără imaginație
copacul acesta  se citește nu printre rânduri
e unicul copac într-un lan în care crește sângele în loc de maci din toate soiurile de vene ale lumii întregi fără nicio sinucidere

©danielavoicu2016

suntem copiii unui soare prea bătrân copiii unui cer prea mut cu primăverile pe umeri ca nişte tei neînfloriţi ne scriem nopţile papirus,  pe vise de femei… suntem femeile ce poartă copiii primăveri pe umerii de şoapte  în fiecare miercuri sau joi căci nu mai cunoaştem ziua (numele zilei) cunoaştem timpul  din ochii copilului din noi… (c)danielavoicu2017

orice inimă de cer are 2 punți pe care putem trece  tinându-ne de mână, iubite numărându-ne fericirile  (de la nord spre sud sau de la răsărit spre apus)
bărbatul ales este întodeauna  cu capul pe umărul meu drept respirând în același timp zâmbetul meu
(oricare inimă de cer poartă zâmbete pe fiecare umăr)
atunci poemele noastre se transformă  în  divin
©danielavoicu2016

şi cât te-am iubit…
încât  tot cerul nonculoare  ce înconjura copacii ascunși sub  o primăvară închipuită
devenise  păsări…

©danielavoicu2017

cer orfan duminicile-ți plâng primăvara…
prin zborul ultimei  pasăre-stea

(c)danielavoicu2017