©danielavoicu2017
onyx cer căzându-mi la picioare ca unei eve evadate din poem mă plângi șiroaie-
trupul meu nud-sticlă spărgându-se în amintiri petale-viață într-un anotimp
pustiu…
©danielavoicu2017
(atunci când te arunci în eter, doar mâinile lui dumnezeu te pot prinde)
nu, ei nu au mâini ei au doar cuvinte ce se târăsc pe pământul arid- un linux negăsindu-şi casa niciodată
ei nu au picioare să străbată vise ei nu mai au nimic
doar cuvinte
©danielavoicu2017
respirație- între două clipiri îmbătrânim ©danielavoicu2017
unde-ți sunt palmele să-mi țină tâmplele strâns când gândurile vor să plângă? ©danielavoicu2016
copacul meu are dimineți de tutun atârnate în unii care sunt doar o încercare de a fi iar noi ceilalți din creatori de copertă am devenit noi înșine coperta mâzgălită de vremea fără imaginație
copacul acesta se citește nu printre rânduri
e unicul copac într-un lan în care crește sângele în loc de maci din toate soiurile de vene ale lumii întregi fără nicio sinucidere
©danielavoicu2016
suntem copiii unui soare prea bătrân copiii unui cer prea mut cu primăverile pe umeri ca nişte tei neînfloriţi ne scriem nopţile papirus, pe vise de femei… suntem femeile ce poartă copiii primăveri pe umerii de şoapte în fiecare miercuri sau joi căci nu mai cunoaştem ziua (numele zilei) cunoaştem timpul din ochii copilului din noi… (c)danielavoicu2017
orice inimă de cer are 2 punți pe care putem trece tinându-ne de mână, iubite numărându-ne fericirile (de la nord spre sud sau de la răsărit spre apus)
bărbatul ales este întodeauna cu capul pe umărul meu drept respirând în același timp zâmbetul meu
(oricare inimă de cer poartă zâmbete pe fiecare umăr)
atunci poemele noastre se transformă în divin
©danielavoicu2016
şi cât te-am iubit…
încât tot cerul nonculoare ce înconjura copacii ascunși sub o primăvară închipuită
devenise păsări…
©danielavoicu2017
cer orfan duminicile-ți plâng primăvara…
prin zborul ultimei pasăre-stea
(c)danielavoicu2017


