Eugen Serea
Omul banal

Adesea trec singur prin oamenii gri
Cu visele moarte, cu spaimele vii
Și-ncerc să le-aduc o rază de soare
Cât încă îmi pasă, cât încă mă doare…

Și nu-mi găsesc, Doamne, odihnă din Zbor
Decât în Lumina ce-a plâns pe Tabor,
În semeni mă scurg ca lacrima-n noapte,
Ca noaptea în lună, ca luna în șoapte…

Nu-mi trebuie slavă, avere nu vreau,
În dar sunt primite și-n dar eu le dau
Și Apa Ta Vie din Norul Ivirii
Și Focul Tău Sacru din Templul Privirii …

Mi-e inima frântă și aripa grea
Și geana străpunsă de Sabia Ta,
Dar toate-mi sunt dragi, că toate-or să moară…
Din umbră de Cruce, Iisuse, coboară!

Sunt un om banal cu o viață mărună
Ca un fulg de nea pe o tâmplă căruntă,
Copilul din mine, însă, e Viu!
De-aceea eu pot doar să fiu…

***

Eugen Serea
Emoție de toamnă

Mi s-a-ntomnat, zi după zi, în cuget,
Din vară am doar palide-amintiri,
S-a stins până și focul din priviri,
Că fără Logos am rămas un muget;
Rănit de vântul serii, aspru, rece,
Simt că-n Neant, cu mine, clipa trece…

Nădejde nu mai am, măcar deșartă…
Prin globuri de cristal e numai fum,
Iar în oglinzi doar apă, nu și drum;
De mine însumi cine mă mai iartă?
Doar în Albastrul stării de coșmar
Doarme ființa altui avatar…

E toamnă iar, cum nu credeam să fie
Așa curând, așa adânc în os,
În cerul gri, în lut fără folos,
În inima sleită și pustie…
Și plouă-ntr-una, plouă fără milă,
Din Cartea Vieții se mai rupe-o filă…

Prin minte, umbre caută zadarnic
Un pom al cunoștinței, interzis,
Să-și facă, în al doilea Paradis,
Alt cuib, să nu se frângă-n chip amarnic
În lumi din care nimeni nu s-a-ntors
Prin caierele Timpului netors…

Și mă cobor, pe nevăzute trepte,
Într-un abis al frunzelor căzând
Din arborii pădurilor de gând
În Fluviul Alb al sufletelor drepte,
Acolo unde, palidă, Tăcerea
E leac și hrană vie, ca și mierea…

***

Eugen Serea
Crepuscul

Se-așterne seara peste burgul trist,
Ca o feroce, dulce amnezie…
Însingurat, mai cuget, deci exist,
Nears pe rug de nicio erezie.

Spre cer de pumb copacii brațe-ntind,
Implorători, tot scrijelesc înaltul
Și-s neajutorați…Iar eu, albind,
Pân-am să-i văd, în primăveri, zâmbind,
Deși același, totuși voi fi altul…

Sub pașii grei, strivesc secunde reci,
Ca pe năpârci…Asfaltul ud reflectă
Ecouri de-ndoială gri, abjectă:
,, -Ce lași în urma ta pe unde treci?
Luminile din stâlpi te mai respectă!”

Și suflă vânt parșiv, de Nicăieri,
Pătrunde până-n măduvă și-n sânge,
Spre pânzele regretelor de ieri;
Iar corbii, iscusiți corăbieri,
Mă duc spre Vest, spre Soarele ce plânge,

Către limanul asprelor furtuni,
Din paralele, sacre emisfere,
Pe țărm fără de lacrimi și durere,
Unde se-adună sfinți, copii nebuni
Eliberați…Și restul e Tăcere…

by

Referinţă Bibliografică

Poezii de Eugen Serea/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 noiembrie 2021