Se întâmpla înainte de Crăciun

„ Prin dezordinea pe care o promovează în cele din afara lui, omul produce şi în sine o dezordine  şi o suferinţă…” ( Dumitru Stăniloaie- Reflecţii despre spiritualitatea poporului român)

Stătea pe scaun în faţa patului în care el zăcea. Îl privea acum cu milă pe cel care toată viaţa, şi nu sunt ani puţni, peste patruzeci, o chinuise. De ce? Aşa îi era sadina. El nu ştiuse de cele zece porunci, şi doar era botezat în legea creştină. De ce s-a măritat cu el? Avea doar 18 ani când, la îndemnul mamei, al rudelor, că, vezi, el se arăta băiat de treabă, a acceptat să-şi lege destinul de al lui. Şi ce destin! Era în vremea când o fată nemăritată până la vârsta de 18 ani era considerată bătrână. Mai târziu avea să afle că nici pe departe n-avea el treabă cu morala creştină, cu poruncile divine. Altfel nu se explică cum de a putut el, până s-o cunoască pe ea, să-şi lege tatăl de piciorul patului şi să-l bată. O fi meritat şi moşu’, că vorba aia: ce naşte din pisică şoareci mănâncă, sau aşchia nu sare departe de trunchi, dar chiar să-ţi baţi tatăl… când porunca a 5-a din Decalog spune : Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ.

Acum stă şi zace, în loc să se bucure şi el de o bătrâneţe liniştită, de pensia pe care o are…acolo… cât e, se chiverniseau ei amândoi. Să-ţi iubeşti aproapele, mai auzea ea când se ducea la Sfânta Liturghie, nu prea des…că nici ea nu le are cu biserica, dar el n-a ştiut cine-i aproapele lui. Păi nu-i era ea aproapele? Atunci de ce-o bătea, din prea mare iubire? Şi ce bătaie! O dată i-a spart capul cu un peşte bibelou…Furios…dar nu numai la băutură era furios, îi sărea ţandăra din te miri ce. El n-avea frică de Dumnezeu, avea dumnezeii lui: al băuturii, al violenţei, al fumatului…hai că pe ultimul îl suporta…dar pe ceilalţi…

Trebuie să-l ridice să-i schimbe pampers-ul, şi-i atât de greu! Să-şi cheme fata s-o ajute. Pe ea, pe care el o pleznea peste cap de câte ori o prindea prin curte, poate şi de ciudă că de mic copil s-a dovedit a fi handicapată mintal. Parcă era vina ei! Poate chiar el era vinovat…sămânţă stricată!

-Ce zici, vrei să-l chem pe părintele să te spovedească şi să te împărtăşească?  Săraca, se gândeşte la sufletul lui, dacă el n-a avut grijă toată viaţa,… ba mai şi înjura preotul de credeai că e ateu. Unde a auzit ea două pilde despre atei? Pe la biserică, că în altă parte…unde?  O  să i le spună şi ea nepotului când va veni în vacanţa de Crăciun.

O profesoară a avut odată proasta idee de a le spune copiilor, cu care avea oră, că ea este atee. Voi ce sunteţi? a urmat întrebarea şi în clasă s-a făcut linişte. N-avea nimeni curaj să spună ceva, dar, într-un târziu, o fetiţă rupse tăcerea: Eu sunt creştin-ortodoxă, părinţii mei sunt creştini ortodocşi, bunicii mei sunt creştini-ortodocşi, străbunicii mei au fost creştini ortodocşi.  Cum nu se aştepta la un aşa răspuns din partea copilei, profesoara  a izbucnit. Dar dacă părinţii tăi erau idioţi, tu ce-ai fi  fost?  Răspunsul a venit promt: Atee!

Ce lecţie de viaţă ne dau uneori copiii! Şi nu numai ei, pentru că a doua pildă pe care ea şi-o amintea era despre o femeie tare credincioasă,  ajunsă, la un moment dat, în imposibilitatea de a se descurca în a le asigura copiilor ei traiul de zi cu zi. Şi cum se mai întâmplă în vremurile noastre, a apelat şi ea, femeia din pildă, prin mass- media, la ajutorul celor cu credinţă în Dumnezeu. În localitatea respectivă, trăia şi un ateu înverşunat, patronul unei firme, ce s-a gândit să-i dea femeii o lecţie, să-i zdruncine cumva credinţa. Şi-a chemat secretarul, i-a dat o sumă de bani să cumpere tot ce i-ar trebui femeii  în preajma sărbătorilor de Crăciun, dar când o să-i ducă cumpărăturile să-i spună că i le-a trimis satana.

Aşa a făcut subalternul  ateului. Ajungând la femeie cu darurile, tot aştepta ca aceasta, în urma bucuriei manifestate la vederea darurilor, să întrebe cine i le-a trimis. Întrebarea întârzia şi atunci a întrebat-o el: Nu eşti curioasă să ştii cine le-a trimis? Femeia s-a uitat la el cu privirea blândă şi l-a lămurit: Când Dumnezeu porunceşte, până şi satana se supune!

-Da, auzi glasul lui şoptit, scoţând-o din meditaţie. Acum nu mai putea vorbi decât puţin, şi de multe ori aiureli. Avea vedenii. Îi povestea, într-o dimineaţă, cum l-au vizitat vecinii adventişti şi i-au adus cârnaţi şi vin. Taman ce religia lor le interzice. Luciditatea îi mai revenea din când în când. Ca acum, semn că înţelesese întrebarea ei.

Îl înveli cu pilota, că se plângea că-i este frig chiar dacă soba de teracotă dogorea de ei i se făcea rău de la atâta căldură. Îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat prin gând să meargă la preotul paroh pentru două locuri de veci. Nu se ştie cât o să mai dureze, s-a împuţinat de tot. Şi nici nu mai poate să mănânce. A mâncat mărul pe care i l-a tăiat în două, ca să-i fie mai uşor. Ce-ajunge omul! Şi când te gândeşti că, până la accidentul vascular care l-a transformat într-o legumă, mânca şi trei ouă de raţă prăjite la o singură masă. Nu se gândea la ficăţelul lui. Asta e! Acum se chinuie…dar îi chinuie şi pe cei din jurul lui, mai ales pe ea. Nu poate lipsi de acasă mult timp. Când merge să-şi rezolve problemele pe la oraş, trebuie să cheme pe cineva dintre rude sau vecini să stea cu el. Aşa a făcut şi când s-a dus după cumpărături pentru  sărbătorile de Crăciun. S-a împăcat de mult cu ideea că trebuie să-şi ducă crucea. Ea infirmieră trebuia să fie, că pe toţi îi oblojeşte din familia ei, şi chiar din vecini. Când s-a îmbolnăvit frate-su, nu tot ea a stat cu el în spital, o lună, că n-avea cum cumnată-sa! Doamne ce om bun era frate-su! Şi-şi şterse o lacrimă, la gândul că prea devreme l-a chemat Dumnezeu la El.

Acum stă şi-l păzeşte pe-al ei. Numai de-ar da Dumnezeu să nu-i strice sărbătorile cu o înmormântare. Să-l mai lase că ea are grijă de el. La Dumnezeu orice-i posibil. Dar şi ea e conştientă că minunile mai ţin şi de cât de mult crede omul în ele. Îşi va face datoria de creştină până l-o lua la El, şi după, în speranţa că, aşa cum hoţul răstignit pe cruce o dată cu Mântuitorul a ajuns în Rai, după ce a recunoscut că Iisus e Fiul lui Dumnezeu,  se va mântui şi-al ei. Îşi face semnul crucii, zice Doamne, ajută! și deschide telefonul să-l sune pe părinte…

Dec.2019

BEJU

De când se pensionase, își petrecea timpul la țară, acolo unde își ridicase o casă cu câteva luni înainte  de momentul inflexiunii istorice `89.  Partea bună a lucrurilor era că se întorsese în locurile unde văzuse lumina zilei și avea privilegiul de a se bucura de tot ce-i oferea natura.

Moștenise de la mama ei pământul, și tot de la ea, dragostea de animale, în ultimul timp de capre.

Acum stătea și privea neputincioasă la Beju, ieduțul de care se îngrijea de când l-a adus pe lume mama- capră, cea care face în fiecare primăvară gemeni. Numai că în ultima primăvară, pe unul dintre ei, pe Beju, numele i-l pusese datorită culorii lui, nu-l primise să se hrănească. Așa că a fost nevoită să-i fie ” doică”.  Mulgea capra, punea laptele în biberon și-l hrănea. Așa cum un copil se atașează de mama adoptivă, tot așa s-a întâmplat și cu Beju, cum o vedea cu biberonul plin cu lapte se ținea după ea.

Dar ce sperietură a tras bietul de el când câinele ținut în lanț a scăpat și s-a repezit în ceafa lui, chiar dacă era lângă ea, pe aleea către poartă. Cât a durat imobilizarea agresorului, Beju a dispărut. O jumătate de oră l-a căutat prin curte, după casă, prin cocenii de lângă grajd…nimic. Nu-și putea explica unde a dispărut ieduțul în câteva secunde. Un telefon a lămurit-o: Beju era vedetă în curtea bisericii… Vecina, după care se luase când țâșnise pe sub poartă  de spaimă, dar ea nu-l văzuse decât târziu în urma ei, făcea poze cu el și cu nepoții ei.

După povestea asta, legătura dintre ea și Beju a devenit și mai strânsă. El creștea, mai ales că-l învățase să sugă la capra căreia îi murise iedul la naștere.

Îl privea cum se chinuie. De vreo trei săptămâni nu mai mânca. La început nu și-a dat seama că ” măslinele” lui s-au transformat într-o mică  „plăcintă” maronie. Văzând că treaba devine serioasă, l-a sunat pe veterinar. A venit, i-a făcut o injecție, a spus că mai vine și a doua zi, dar n-a mai ajuns. Cineva a sfătuit-o să-i prepare apă cu sare, zahăr și bicarbonat de sodiu și să-l hidrateze cu biberonul. Dar și așa, Beju slăbea din zi în zi pentru că nu mânca.

I se părea cunoscut tabloul la care privea. Și perechea ei se topise tot așa. Operația nu-i ajutase la nimic. Sentința fusese dată acolo, în cer. Și tot perfuzia-i fusese hrană până la sfârșit. Și sfârșitul a venit, ca și acum la Beju, când trupul s-a destins parcă într-o eliberare a durerii. Pe ochii care o priviseră rugători până la final se  așternuse vălul morții.

Un gând o tot macină de ani buni…dacă n-a făcut ce trebuia și când trebuia? Ca și în cazul lui Beju…Își face semnul crucii și murmură : Iartă-mă, Doamne!

Mai.2018

Doctor(i) fără de arginți

Cel ce trece pe strada Buna Vestire din Vernești constată că, de când a fost asfaltată,  este plină de prichindei pe biciclete, trotinete, urmăriți cu atenție de mămici sau un frate mai mare. Se  adună și copii mai mari pe strada cimitirului, cum era cunoscută înainte de întocmirea nomenclatorului stradal, să bată mingea, cu riscul de a o înțepa în trandafirii de la poarta unor gospodari, sau de a fi alungați de vreo gospodină supărată dacă frumoasele flori cad  ”victime” ale unui șut prea puternic.

Intr-una din zilele acestei veri, l-am întâlnit pe strada amintită pe Ionuț, tatăl a trei prichindei: doi băieți, gemeni, de vreo șase ani, și mezina de patru ani, care se plimbau cu bicicletele. Fiind în concediu medical, ținea loc de ”paznic” la copii. M-am cam mirat când i-am văzut cicatricea lungă pe bustul gol, semn că acolo fusese o intervenție chirurgicală serioasă, și i-am ascultat povestea.

Cu câteva săptămâni în urmă, când se ocupa de ramele unui stup, s-a trezit c-o durere sfâșietoare care cobora din capul pieptului cuprinzând partea inferioară a abdomenului. La început n-a intrat în panică, punând durerea pe seama efortului. Văzând că situația i se înrăutățește, a sunat la 112. În urma apelului, i s-a recomandat să meargă la Centrul de permanență din sat ca doctorul de gardă să constate dacă e sau nu caz de salvare. A mers. Doctorul l-a consultat și i-a prescris niște calmante. Le-a luat. Și-au făcut efectul un timp, după care durerile au revenit cu și mai mare intensitate. A sunat din nou la 112. I s-a recomandat același lucru. A mers din nou la Centrul de permanență; medicul, altul, care intrase de gardă, l-a consultat, i-a dat calmante și l-a trimis acasă să aștepte reacția organismului.

Se lăsase seara. Perioada   de calmare a durerilor a fost scurtă, pentru că durerile au revenit insuportabile încât nu putea sta decât chircit ținându-și  mâinile pe sub abdomen. Din nou telefon la 112. Aceeași recomandare. Urlând de durere, i-a spus celui de la capătul celălalt că ar fi a treia oară când ar merge la Centrul de permanență din sat. Abia atunci i s-a spus să aștepte salvarea. A venit. Era aproape ora patru dimineața, duminică, după o noapte de chinuri groaznice. A coborât din ambulanță o  asistentă cu  cafeaua și țigara și aștepta la poartă să vină bolnavul. Abia după ce soția pacientului i-a spus că acesta este în imposibilitatea de a se deplasa, au coborât targa și l-au adus la mașină. Ambulanța a pornit; pacientul singur în spate și asistenta în față cu șoferul.

În momentul când din gura bolnavului a țâșnit un jet de vomă cu puroi, ajunseseră abia în dreptul Căminului cultural, cei de pe  ambulanță au înțeles că situația e critică. Asistenta i-a pus o perfuzie, i-a făcut o injecție și l-a învelit în pături, că tremura.

Au ajuns la Spitalul Județean de Urgență. Doctorul de gardă, care l-a preluat, a dat dispoziție să i se mai administreze o perfuzie și să i se facă radiografia. În durerile care încă îl stăpâneau, Ionuț  vedea doar halatul alb al doctorului care-și ținea mâinile în buzunarele largi când era pe lângă patul lui.  O fi avut și el un șirag de mătănii ca acel doctor grec, despre care se scrie în ” Patericul secolului XX”, pătruns de credință și de dragoste creștină, care se ruga în gând pentru bolnavii lui și nu aștepta ca, înainte de intervenția chirurgicală, să-i fie băgat plicul cu bani în buzunar.

După aproape trei ore de la internare a sosit  momentul când se schimbă garda și la patul lui Ionuț a venit dr. Bostan Cătălin care a constatat că radiografia venise de 20 de minute și că situația era gravă. Șanse de supraviețuire-70%. Urgent, la sala de operație! Peritonita putea fi fatală dacă intervenția nu avea loc înainte de răspândirea infecției.

Așa că tatăl celor trei prichindei a avut noroc de un doctor care amintește de Sfinții Doctori fără de arginți din Biblie.

Iulie,2019

by

Referinţă Bibliografică

Povestiri din lumea satului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 februarie 2022