In memoriam: Dumitru Fărcașu

S-a stins zilele acestea un mare Artist și un mare Om: Dumitru Fărcașu. Toți îl știam de ani și ani de zile. Cele mai frumoase concerte de muzică populară erau acelea în care îl vedeam pe Dumitru Fărcașu. Era artistul care scria istorie cu taragotul lui. Cântecul lui Dumitru Fărcașu nu era numai muzică; era istorie, filozofie, bucurie și durere, hohot de plâns și de râs, amintire și speranță, înfrângere și victorie. Dar ce nu era! Numai când  ascultam pe Gheorghe Zamfir sau pe Constantin Gherghina sufletul îmi era atât de răscolit, iar izvorul lacrimilor se descătușa. Cântecul lui Dumitru Fărcașu învia moșii și strămoșii, eroii neamului căzuți pe câmpuri de luptă, știuți și neștiuți. Învia marii bărbați ai neamului și faptele lor de sfântă aducere aminte.

Prin taragotul lui, Dumitru Fărcașu cântă munții, dealurile și câmpiile, apele și vremile; plâng cei neplânși, horesc îndrăgostiții. Zvâcnirile cântului său amintesc de suspinele mamelor nemângâiate, bocind la mormântul sau la amintirea fiilor morți la hotare, ori secerați de boli; amintesc de inimile încătușate de iubire, nevoite să se despartă poate pentru totdeauna. Cântul lui Dumitru Fărcașu este mâna cu care Dumnezeu mângâie pământul Maramureșului natal, al Transilvaniei, al Bihorului, al Banatului, al Țării Românești, al Moldovei, al Dobrogei și al tuturor țărilor din împărăția limbii  române.

Cântecul lui Dumitru Fărcașu este sărutul pe care Dumnezeu îl dă  sufletului românesc dintotdeauna, sufletului cel atât de încercat al neamului românesc. Glasul taragotului devine glasul istoriei venit din adâncuri  de vremi, care povestește despre fapte de mărire ale marilor bărbați ai neamului, despre lupte grele, prin care ne-am apărat hotarele. El are două altare, pe care le cântă și le adoră, le poartă în inimă: ,,Țara mea și Draga mea”. Înțelegem noi bine mesajul acesta al lui Dumitru Fărcașu? Acestea ar trebui să fie altarele dintotdeauna ale sufletului românesc: Țara și Familia cu toate valorile lor.

Rapsodul este un bătrân al nației sale, îndrăgostit de tot ce-i valoros în cultura și în arta românească. El a străbătut lumea în lung și-n lat și pretutindeni a spus lumii cine suntem, de unde venim, ce idealuri avem; le-a spus tuturor celor ce au vrut să-l asculte cât de frumos este sufletul românesc, cât de măreață este România tainică, profundă, România românilor adevărați. Dumitru Fărcașu a vorbit prin glasul taragotului său românilor răspândiți pe toată fața pământului de casa părintească, de căldura căminului părintesc, de  poarta și de masa de acasă, de hora din duminici și sărbători, de pâinea scoasă de mama din cuptor, de merele și de nucile din grădină, de turmele de oi păscând pe coastă, de ciobanul ce-și doinește dorul. Dumitru Fărcașu ne-a făcut pe toți cei ce l-am ascultat ca pe-o liturghie, fie că am fost aici, fie peste mări și țări, să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem români, că facem parte din acest popor și din această țară. Ne-a alungat decepțiile și disperările, nemulțumirile și frustrările și ne-a redat speranța, încrederea în viitor, bucuria de-a trăi.

Dumitru Fărcaș a fost străjerul de la hotare, care a scris pe   cer cu cântecul său, ca să citească toți vrăjmașii, că peste acest neam nu se trece.

Dumitru Fărcașu a lăsat cu limbă  de moarte să fie îngropat în grădina casei părintești, la umbra nucului sub care și-a petrecut copilăria și să-i fie învelit trupul și inima cu pământul de acasă, pe care l-a iubit și l-a sfințit cu iubirea sa.

A plecat dintre noi, dar sufletul lui a rămas să ne cânte în continuare, să ne redea nădejdea, și încrederea, curajul și puterea să supraviețuim, în ciuda tuturor necazurilor, dușmăniilor, vremurilor și micimii omenești.

Dumnezeu să te ierte, Dumitru Fărcașu, Român adevărat!^[1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda