Mama
S-a născut la 24 iulie 1930 în casa soților Dănilă și Elena Pârvănescu din Colibași. Au fost șase frați, dânsa a fost cea mai mare dintre ei.
Unul dintre frați, Maximilian, a murit ars, bunica fiind la apă și copii în casă, nesupravegheați.
A urmat cele șapte clase la școala din sat, avându-l învățător pe Domnul Pârjache. Bunicul fusese mobilizat la război, iar bunica rămăsese cu toată gospodăria și cu șase copii. Mama, fiind cea mai mare, a devenit sprijinul de nădejde al bunicii. O oprea săptămâni întregi de la școală. Câteodată, după absențe așa de îndelungate, îi era frică să se ducă la școală și mai ședea 3-4 zile pe ogașul Caminicului fugară. Învățătorul era om în vârstă, îi cunoștea situația familială și închidea ochii la asemenea escapade. N-a strălucit la școală și este explicabil, dar la socoteli nu cred că o întrecea cineva. Avea o precizie și o rapiditate de calculator.
După ce-a terminat școala, n-a mai plecat la alte școli sau la vreo meserie. A rămas acasă, ca să-și ajute părinții și frații. La 19 ani s-a măritat cu tata, pe care-l cunoscuse pe Covilocea, când pășunaseră vitele pe acolo. Primii ani de căsnicie au fost cumplit de grei, fiindcă socrii nu o voiau. Era săracă, iar ei ar fi vrut ca fiul lor să ia una cu mult pământ. Tata a plecat în armată la câteva luni după nuntă. Vreme de trei ani a stat cu socrii și i-au mâncat zilele. Era sluga bună la toate. Până și noaptea o trimiteau cu vitele în Bremăna. De multe ori au scos-o pe poartă cu hainele în boccea și cu Stela, vaca ce-o primise de zestre, și trimisă la părinți, la Colibași. Avea norocul cu două vecine, Lilica și Anica. Una provenea din părțile Bucureștiului, alta dintr-ale Piteștiului. Ele erau locatare mai vechi ale satului, dar soții lor le băteau des și îndesat, fie ziua, fie noaptea. Dacă se întâmpla ca vreuna din cele două să observe că bunicii mei au gonit-o pe mama, începeau să strige de se-auzea în toată mahalaua: ,,- Lăsați, mă, femeia în pace, fire-ați ai dracului de țigani!” Le striga câte toate și nu îi lăsa până nu o întorceau pe mama. Toate ca toate, dar bunicul se temea ca de moarte de ,,opinia publică”. Se socotea om onorabil, era cineva în mahala și nu putea permite să fie bălăcărit de o venetică. Iar veneticele nu se lăsau. De! Solidaritate de femei necăjite!
A venit tăticu din armată, dar necazurile cu bunicii n-au încetat. Din ,,curvă” și ,,putoare” nu o scoteau. S-au hotărât să-și facă o casă în aceeași curte cu bunicu. Au muncit pe brânci. Bunicu nu i-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă. În fiecare dimineață se ducea în pădurea lui de la Conac să verifice dacă nu cumva i-a furat tata vreun lemn. ,,- Să nu dea dracu să-mi tai vreun lemn din pădure, că foc îți dau!”
După ce-și făcuseră toate rosturile, au înțeles că acolo nu vor putea rămâne toată viața. Bătrânii nu-i suportau și pace. S-au apucat de-a doua casă, undeva pe o bucată de pământ obținută de la colectiv. Bunicul, taicuțu, nu i-a ajutat nici de data aceasta cu nimic.
Mama era o mare iubitoare a portului popular. Puține zile a lipsit din camera ei războiul de țesut. Ziua, noaptea, cum prindea puțin timp, trecea la război. Făcea oprege, fustâcuri, covoare, pături, macate, dimii și multe altele. Toate erau de o frumusețe rară. Umbla prin sat și prin satele din jur după modele și le alegea pe cele mai frumoase. În afară de război, unealta ei de bază era acul. Cu el cosea cămăși cu altițe minunate. Parcă toate florile câmpului le punea pe șabacii din altițe și de la poale. Aveam permanent în casă furca de tors, vârtelnița, sucala, daracul, spete, brâgle și alte asemenea unelte. La Paști, mama mergea la biserică îmbrăcată în costum nou, făcut de mâinile ei în timpul iernii. Era de o mare frumusețe. Tot în costum popular mergea și la piață. Vindea lapte, brânză, caș, urdă, unt, ouă, fructe, zarzavaturi. Din piatră seacă scotea banii. Când punea dânsa marfa pe masă, în piață, imediat se făcea coadă. Aveam vite multe și făcea bucăți mari de brânză, frumoase. Mama era curată, frumos îmbrăcată, știa să vorbească cu fiecare, atrăgea clienții ca un magnet. Până vindea ea marfa, ceilalți aveau pauză! Întotdeauna dădea ,,cu bătaie la cântar”, adică punea mai mult decât trebuia. La dânsa veneau cerșetori și nu numai și-i cereau bani sau brânză. Nu eram bogați, dar niciodată nu respingea pe cineva. ,,-Lasă, că-mi dă mie Dumnezeu pe de altă parte!”
Mama era o femeie foarte credincioasă. Era nelipsită de la biserică. Păștea vitele noaptea, ca să poată merge dimineața la biserică. Făcea donații la biserică și pe unde auzea că este nevoie și necaz. Marele ei vis a fost acela de a mă face eu preot. Și-a dorit apoi ca și nepoții să-i fie tot preoți, dar n-a fost să fie! Era destul să vadă un covor mai vechi la biserică, ori o perdea mai nu știu cum, că imediat lua măsuri și cumpăra altele noi.
Mama iubea mult cântecul popular. Cânta ea însăși după vite, câteodată în mașină, când mergeam cu dânsa pe undeva. Avea voce frumoasă, puternică. Era convinsă că ea cântă mult mai frumos decât Domnica Trop. Și-ar fi dorit mult să cânte la televizor, pe scenă, dar n-a avut niciodată un asemenea prilej.
Nu era răzbunătoare. Câte necazuri i-au făcut socrii în timpul vieții, dar n-a ținut seamă. În ultimii ani ai vieții lor, atât taicuțu, cât și muichița au căzut la pat. Soțiile celorlalți doi fii n-au trecut pe la ei, fiindcă ,,- Nu putem suporta mirosul!” Mama le-a dus mâncare, le-a făcut curățenie, i-a îngrijit ca pe niște copii.
Iubea curățenia. Avea de lucru la câmp, cu vitele, dar casa era sfântă. Trebuia să fie totul curat și pus la locul lui. În fiecare zi casa trebuia măturată, vasele spălate, totul în ordine. Nu aveam mașină de spălat, fiindcă nu aveam apă curentă. O duceam cu mașina sau cu șareta în Colibași, la apa Caminicului și acolo spăla rufele. Mergeam de multe ori și la Malovăț, ori la Băile Herculane. Și ultima cârpă din casă trebuia spălată. Îi plăcea să mă vadă pe mine și pe tata cu cămășile curate și pentru asta freca gulerele ca o mașină. Înainte de marile sărbători, precum Paștile și Crăciunul, toate rufele și hainele trebuiau spălate, camerele văruite, podelele frecate. Totul trebuia să strălucească de curățenie.
La noi în casă era oricând binevenit un musafir. În câteva minute i se pregătea masa. Putea să rămână peste noapte. Oricând era o cameră pregătită pentru oaspeți.
Icoanele erau prezente în toate camerele și în fața lor se ruga mama, ne rugam și noi. La stăruința mamei, părinții mei și-au făcut din timpul vieții sarindare, adică pomeni de vii, pentru sufletul lor. ,,- Hai să facem noi acum, când putem, că nu se știe dacă ne vor mai face copiii ceva după moartea noastră!” Și-au dat de pomană nu numai mâncare și băutură, ci și costume de haine nou-nouțe, paturi, lenjerie de pat, plapumă, lighean, mătură, făraș, găleată, dar și pieptene și oglindă. Toate trebuiau să fie acolo, la locul lor.
Mă iubea ca o leoaică și ar fi fost în stare de orice ca să mă știe sănătos și în viață. Părinții erau bolnavi amândoi, dar îi găseam adesea vorbind despre mine: ce voi face, când nu vor mai fi ei? Încercam să-i liniștesc, să-i asigur că mă voi descurca, degeaba. Pentru ei eram tot copilul mic, neajutorat, amenințat din toate părțile.
Mama avea credință puternică în Dumnezeu. Era convinsă că tot și toate se desfășoară după voia Lui, cu știința Lui. Se ruga mult. Cred că numai rugăciunile au scăpat-o de cancer în 1974, când s-a operat, numai rugăciunile au ajutat-o să găsim remedii pentru insuficiență renală în Pakistan, ca să-i prelungească viața cu mai bine de 20 de ani. Când s-a pus problema să facă dializă, a refuzat categoric: ,,– Nu-L înșel eu pe Dumnezeu! Cât va vrea El, atâta voi trăi!” Când s-a lăsat înduplecată să facă dializă, era prea târziu.
A murit la 75 de ani așteptându-și nepotul, care plecase cu câteva săptămâni, fără voia noastră, după pricopseală prin Europa. A fost cea mai mare mâhnire a vieții ei.
Dumnezeu să te ierte, scumpă mamă!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda