Constantin Negreanu s-a născut la 6 ianuarie 1942 în Turnu Severin, în familia contabilului Constantin D. Negreanu şi a Mariei Negreanu (casnică). Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul natal.
În toamna anului 1949 este înscris la Liceul nr. 2 din Turnu Severin, unde urmează prima clasă primară. Clasele II-IV le urmează la Şcoala elementară nr. 3 din Turnu Severin, revenind la Liceul nr. 2 în 1953 pentru a-şi continua cursurile şcolii elementare. Studiile liceale sunt continuate la acelaşi liceu, pe care-l absolvă, la secţia reală, în 1960. În urma examenului de admitere din 1960, devine student al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara. În timpul studiilor se remarcă prin comunicările susţinute în cadrul diferitelor sesiuni ştiinţifice studenţeşti, prin publicarea în revistele timişorene a numeroase articole. Un sprijin şi o apreciere deosebită a primit în timpul studiilor universitare din partea regretatului profesor Gheorghe Ivănescu (lingvist de talie europeană) şi a profesorului Ştefan Munteanu. Îşi ia licenţa în 1965.
După absolvirea studiilor universitare este numit, prin repartiţie guvernamentală, profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală din comuna Cerneţi. Aici a contribuit la editarea revistei „Cântec Tânăr”. La această şcoală funcţionează între anii 1965-1968. În anul şcolar 1968-1969 a funcţionat ca director al Şcolii Generale nr. 9 din Turnu Severin. Acolo a fost iniţiatorul revistei şcolare „Vis şi adevăr”. Începând cu anul şcolar 1969-1970 devine profesor titular al Liceului „Traian” din Turnu Severin. Colaborează la revista liceului „Columna” şi îngrijeşte placheta de versuri ale elevilor mehedinţeni Preludii dunărene. În decembrie 1973 este numit director al Casei Corpului Didactic a Judeţului Mehedinţi. Va rămâne în această funcţie până în 9 octombrie 1986, când ministerul, considerând că această instituţie s-a „prea intelectualizat”, a desfiinţat-o în mod samavolnic. După desfiinţarea Casei Corpului Didactic, s-a întors la catedra sa de la Liceul „Traian”, unde a funcţionat ca profesor până la 31 ianuarie 1990, când, prin vot secret, a fost ales inspector general al învăţământului mehedinţean. În această funcţie a parcurs una dintre cele mai dificile perioade ale învăţământului românesc.
La 11 mai 1979 şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Timişoara cu titlul Proverbele românilor. Consideraţii asupra structurii lor lingvistice şi stilistice. La Casa Corpului Didactic a scos revista „Şcoala Mehedinţiului”. Prin strădanii şi sacrificii materiale personale a editat revista „Proverbium Dacoromania”. Printre cele peste 300 articole şi studii risipite în publicaţii din ţară şi străinătate, numărăm şi patru cărţi: Structura proverbelor româneşti (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983), I. C. Hinţescu, Proverbele românilor (Timişoara, Editura Facla, 1985) (în colaborare cu I. Bratu), Ştefan Odobleja. Pagini inedite (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1986), Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor (ed. critică) (Bucureşti, Editura Albatros, 1989).
Constantin Negreanu poate fi socotit, pe bună dreptate, liderul intelectualităţii mehedinţene dintr-o anumită perioadă. Într-o lume plină de sfâşieri, el aducea suflul de înţelegere şi într-ajutorare, suflul culturii autentice, tipul cărturarului veritabil. A fost permanent convins că va face din Severin o citadelă a culturii naţionale şi chiar mai mult. Pentru aceasta a focalizat toate energiile locale, multe-puţine câte au fost, le-a atras pe cele mai reprezentative personalităţi ale culturii din ţară şi a deschis ferestre spre universal. Datorită lui Constantin Negreanu s-au ţinut primele patru simpozioane de paremiologie din România, datorită lui a apărut la Severin prima revistă de paremiologie din cultura română, datorită lui s-a înfiinţat la Severin o secţie de paremiologie a Academiei Române.
A scris mult pentru o viaţă atât de scurtă. Studiile sale au atras respectul şi aprecierea unor adevăraţi oameni de cultură din ţară şi din străinătate. Studiile sale au fost publicate în revista „Proverbium” a Universităţii din Vermont (S.U.A.) şi apreciate la superlativ de redactorul-şef al acesteia, Dr. Wolfgang Mieder. După Revoluţie a ieşit în arenă, gata să se pună la temelia unei vieţi sociale şi culturale noi. Este de admirat felul cum a ştiut să modereze spiritele şi pornirile tuturor celor din subordine, tocmai în acel an al izbucnirilor vulcanice.
S-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, la 27 ianuarie 1991. A fost înmormântat în cimitirul ortodox din Turnu Severin.
Opera lui Constantin Negreanu a rămas neterminată. Cercetătorii vor cotrobăi multă vreme de acum încolo arhivele şi manuscrisele, încercând să-i dibuiască gândurile şi sclipirile. Atâta cât a lăsat posterităţii, este suficient însă pentru a se înscrie între personalităţile de frunte ale culturii mehedinţene şi naţionale. Nu se va putea scrie o istorie a paremiologiei în special şi a culturii în general, fără a menţiona şi strădaniile lui Constantin Negreanu. Partea cea mai bună şi-a ales-o dintre toate ostenelile lumeşti: a citi şi a scrie cărţi.
Constantin Negreanu avea ceva din spiritul generos al marilor oameni de cultură. El avea o capacitate intelectuală incontestabilă, care-l impunea în cercurile pe care le frecventa, dar nu se mulţumea cu atât. Nu-i plăcea să se simtă singur, izolat. Celebritatea la care ajunsese cu destulă trudă, încă din prima tinereţe, nu o putea savura singur. Simţea nevoia de comunicare, de împreună-vieţuire la cote înalte de spiritualitate creatoare. Bunăvoinţa şi amabilitatea îi erau permanente pe chip, dar prieteniile şi le cultiva cu grijă. Avea un mod platonic de viaţă şi, mai ales, de relaţii cu semenii. Era dezinteresat de cele materiale, dar profund interesat de prosperitatea intelectuală, culturală. Prietenii lui Negreanu erau mulţi din ţară, dar şi mulţi din străinătate. Toţi erau preocupaţi de problemele care-l preocupau şi pe Negreanu, sau, oricum, probleme similare din domeniu. El îşi luase sarcina grea de a scoate din anonimat o disciplină aproape uitată, paremiologia şi pentru aceasta nu vrea să fie singur. Prin această disciplină el evada din universul unei ideologii sufocante, al unei limbi de lemn şi degusta frumuseţile unor privelişti intelectuale rare, spre care puţini se mai îndreptau. Tocmai spre asemenea universuri încerca să atragă şi pe alţii. Era o formă de rezistenţă, de dizidenţă chiar, o formă de luptă, de puţini înţeleasă pe vremea aceea. Spre universul mirific al paremiologiei atrăgea oameni din diferite domenii de activitate, deşi ar fi putut foarte bine să se rezume doar la filologi şi filosofi.
Era prea generos. Prietenii lui de pretutindeni nu erau numai din sferele înalte ale culturii româneşti. Dovadă sunt în acest sens programele simpozioanelor ce le organiza, cât şi sumarul revistei de paremiologie. Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că Negreanu depăşise faza aceea îngustă şi meschină practicată de alţi intelectuali mehedinţeni, respectabili, ce-i drept, care organizau simpozioane şi publicau reviste şi volume, în care înscriau numele celor de care aveau nevoie pentru obţinerea de titluri academice ori propria menţinere pe anumite poziţii sociale. Exemple în acest sens pot fi destule. Negreanu slujea o disciplină, mai bine zis slujea limba românească. Pentru acest ţel el mobiliza şi generali, dar şi soldaţi chiar neinstruiţi. Era destul să întrevadă în sufletul cuiva o cât de mică strădanie de a realiza ceva în domeniu şi-i venea în ajutor cu generozitate şi competenţă. Când revista lui nu-i mai era suficientă, Negreanu încerca să scoată pe mulţi la un nivel nesperat de înalt. Nu-i era jenă să recomande şi susţină călduros condeie tinere. Câţiva mehedinţeni au fost prezenţi, datorită lui Negreanu, în paginile unor publicaţii universitare de peste ocean, ori şi-au făcut auzit glasul sub bolţile Academiei Române. El ştia să cultive prietenia nu de dragul prieteniei, ci prietenia menită să realizeze ceva în plan cultural. Prietenii lui Negreanu de departe şi de aproape slujeau acelaşi ţel, priveau în aceeaşi direcţie, aveau aceleaşi nădejdi.
Prin strădaniile şi generozitatea unui om se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui Negreanu s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui Negreanu au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. Negreanu a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. În această temelie Negreanu a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..